DE CE......?

        De ce tinem oamenii dragi la distanta si ne inconjuram de cei care ne fac rau?....Poate ca doar eu fac asta , dar de ce ? Am realizat ca poate are legatura cu autoapararea,dar de ce avem tendinta sa punem distanta si scuturi prea puternice in fata celor dragi?
        Nu ma protejeaza de nimic, ci ma ranesc puternic,dar o parte din mine a ramas in continuare RECE in fata caldurii ce vine atat din exterior cat si din interior... Parca trupul si mintea mea sunt barierele ce nu lasa sufletul sa iasa la suprafata si nu permit caldurii pe care o simt din afara sa patrunda... Ma doare asta iar....
       Ma doare poate la fel de tare ca distanta pe care m-am straduit sa o mentin atatia ani.... ma doare cum ma dor toate parerile gresite.... ma doare ca......poate e prea tarziu sa ma mai doara... poate va trece...poate.......................

......................................

    E  iar aproape dimineaţă… Începe prematur o nouă zi cu alt răsărit de soare ce nu mă trezeşte îndeajuns, cum nu mă trezeşte nimic înainte de râsul ei  "colorat", de ochii mici şi de gropiţele ce prind contur cu fiecare surâs.

    O să fie senin şi azi chipul ei… ca şi până acum. O să ştie şi azi să mă facă şi pe mine să zâmbesc. În dimineţile fiecăruia există o persoană care ne face ziua mai frumoasă… mai minunată, sau cel puţin ar trebui să existe. Sunt fericită ! În viaţa mea există ea, matură când vrea … copil când trebuie!

    E lângă mine dimineaţa, în miezul zilei şi în miezul nopţii ... oricând, la nevoie. Toţi avem nevoie să ştim că e acolo cineva pregătit să plângă şi să râdă odată cu noi, cineva care ne aduce zâmbetul pe buze când avem cea mai mare nevoie şi care ştie că trebuie să fie lângă noi înainte să îi cerem asta.

    Pentru toţi e important un umăr pe care să ştii că poţi plânge, un umăr pe care apoi să îţi redescoperi zâmbetul pierdut aşa cum eu mi-l regăsesc în cuvintele ei înţelepte care mă readuc cu picioarele pe pământ sau mă ridică până la cer.

    Ea m-a învăţat că pot avea aripi... că pot visa orice şi că ... dacă pot visa îmi pot atinge visul cu perseverenţă, printr-o luptă în care ea îmi e alături la fiecare pas, o luptă pe care acum ştiu că o pot câştiga, ştiu datorită cuvintelor ei pentru care îi mulţumesc.

    M-a învăţat să râd în hohote după nopţi nedormite şi să fiu eu chiar şi când am ochii în lacrimi. M-a ajutat să mă schimb şi... poate fără să ştie, m-a transformat în ceea ce sunt azi.

    Ea...cea care îmi aduce zâmbetul pe buze şi cea pe care la rândul meu sper că nu o voi dezamăgi niciodată... ea... mi-a schimbat viaţa şi numai datorită ei sunt cea pe care a făcut-o să zâmbească printre lacrimi în cele mai grele momente.

.... Nu e aproape dimineata, dar e momentul perfect.... La multi ani un pic mai devreme.... :*:*:* 

Mirajul noptii

    Tocmai s-a mişcat un fir de iarbă sub tălpile ei. Luna, pământul, iarba şi aerul ce o ineacă îi spun o poveste, fiecare element are vocea lui şi metoda proprie de a se face înţeles.

    Simte viaţa sub picioarele ei, covorul de iarbă ce ascunde atâteamici creaturi, şi pământul...S-a gândit oare până acum că sub tălpile ei îşi construiesc vieţile zeci de gângănii? S-a gândit că viaţă lor e acolo, sub pământ, şi nu se plâng că sunt călcate zilnic de sute de oameni? Nu, nu a simţit asta până acum, nu ştie să asculte natura.

    Înaintează cu gândul la lumea mică ce o înconjoară... Luna îşi revarsă lumina în părul ei castaniu şi simte aerul din ce în ce mai rece sfâşiindu-i obrajii roşii, dar e vară, ce are vântul cu chipul ei ?

    În faţa sa covorul verde se schimbă văzând cu ochii, totul în jur se trezeşte la viaţă, toate gâzele pe care le-a simţit gâdilându-i uşor tălpile încep să-i vorbească, dar nu înţelege nimic, totul e un vuiet de nedescris şi o dor ochii de mişcarea continuă a micilor fiinţe sub lumina lunii. Astrul parcă s-a aliat lor, o orbeşte, vântul devine mai puternic, dar copila în tălpile goale nu închide ochii, vrea să vadă lumina lunii, vrea să simtă furia vântului şi vrea să atingă fiecare vietate cu pielea catifelată şi albă a mâinilor ei.

    Viaţa palpită sub ochii ei, nimic nu se mai mişcă dezordonat, totul capătă un sens. Se întinde pe spate şi priveşter spre cer şoptindu-i uşor covorului moale "noapte bună" şi adoarme ştiind că nu le e cu nimic mai presus vietăţilor microscopice.

    S-a trezit! Lumini albe, străluciri ale primei raze de lumină sfâşie marea de întuneric în care a deschis ochii.

    Aşteaptă să simtă aşternutul moale pe care a adormit, dar simte rece, o răceală ce îi face trupul să tresalte. Ochii ei încearcă să scruteze întunericul încă neatins de razele jucăuşe de lumină albă, în căutarea a ceva cunoscut, încearcă din răsputeri să zărească trunchiul măreţ al copacului la a cărui umbră se adăpostea cu o zi în urmă, dar ochii ei sunt prea obosiţi, sau... neobişnuiţi cu fascicolele microscopice de lumină ce în loc să destăinuie ochilor săi căprui secretele a ceea ce o înconjoară, ascund mai adânc misterele împrejurimii în care tânăra a deschis ochii aşteptând un răsărit privit din grădina casei părinteşti, nu de niciunde.

    Încearcă să se ridice, îi e teamă, teamă de ceea ce nu vede în jur. Oare unde e cireşul imens din grădină, oare unde sunt casele vecinilor ce stăteau ascunse după copaci măreţi? De ce nu vede nimic şi... de ce îi e atât de frig?

    Ridică uşor o mână în faţa ochilor, abia îşi zăreşte propriile membre, dar lumina încă se joacă pe cer. Nu distinge nimic în negura de nepătruns, îi e şi mai teamă acum. Tălpile ei stau pe ceva rece, totul în jur pare de gheaţă, dar a adormit pe un covor de iarba de vară, ce poate fi atât de rece? Pipăie uşor suprafaţa pe care s-a trezit, rocă, pur şi simplu rocă, stă pe o imensă piatrăşi nu a ajuns încă la nicio margine.

    Ar vrea s-o ia la fugă spre nicăieri, încearcă să grăbească pasul spre locul unde ştie că trebuie să se afle casa părintească, dar nu vede nimic, se impiedicăşi ajunge iar cu palmele pe roca rece. Acum îi frig mâinile mici, s-a rănit, dar nu zâreşte nimic, nici măcar propriile-i degete. Se ridică, dar nu se simte plină de praf, totul a fost solid, nicio urmă de sol, nicio urmă de nimic. Aleargă spre casă, luminile de pe cer o orbesc acum, au devenit mai intense, jocul lor e mai energic. Merge spre nimic, începe să obosească, picioarele deja nu mai răspund comenzilor ei, o dor palmele, se prăbuşeşte uşor la pământ şi cu faţa în mâini nu mai aşteaptă nimic, vrea să se termine totul. După câteva clipe, sau ore, sau zile, simte că ceva începe să-i încălzească chipul rece brăzdat încă de lacrimi.

    Deschide ochii cu frică şi neliniştea ei se risipeşte pentru o scurtă perioadă. Vede, vede soarele, sau ceva ce pare să-i semene. E mai roşu acum, dar mai puţin arzător şi luminează roca albă pe care ea stă aşezată. E lumină, ochii ei nu mai sunt nevoiţi să facă faţă întunericului, dar se luptă cu o lumină în care totuşi nu zăresc nimic. Totul e plan, totul e o bucată mare de piatră, oare se sfârşeşte cândva, sau la nesfârşit în jurul ei se întinde o altfel de câmpie, fără sol, fără iarbă, fără vietăţile ce păreau a-i fi spus noapte bunăînainte să adoarmă.        

    Alb, prea mult alb o înconjoară, o sufocă. Lumina ciudată se răsfrânge pe roca de sub tălpile ei şi sclipirile îi rănesc ochii. Ar vrea să zărească în jur altceva decât alb, dar totul se pierde sub privirea ei înspăimântată, roca nu se mai deosebeşte de aer, nu se mai distinge de cer, sau... de locul unde în viziunea ei ar trebui săse afle cerul, căci nu mai e nicio diferenţă, totul e de un alb pur deconcertant. Închide uşor ochii, întunericul o sperie mai tare, nu vrea să îi deschidă iar, ştie că ar răni-o lumina, dar nu îi poate ţine închişi de atâta teamă.

    Cu ochii acum  întredeschişi încearcă să dea contur peisajului plan ce o înconjoară. Nu vede nimic în afară de alb, şi totuşi rocile calcaroase parcă se macină în boboci de lelele roşii ce protejează lumea în interiorul lor. Închide iar ochii şi imaginea feerică dispare, imaginaţia ei încearcă să găsească repere în marea de alb, dar până şi ultimul boboc de floare se pierde uşor şi duce cu sine speranţa că prin culoarea pură şi obositoare a rocii pătrunde câte o pată de culoare. Iluziile datorate luminii se pierd şi ea rămâne din nou singură într-un cald peisaj glaciar.

    Încearcă să găsească ceva, înaintează, sau cel puţin aşa crede, îşi mişcă picioarele, face paşi mici, dar decorul rămâne identic, nimic nu se schimbă, doar ea oboseşte cu fiecare pas făcut spre nicăieri, un nicăieri al durerii ce-i cuprinde întreg corpul, un nicăieri al celor ce o înconjurau cu puţin timp în urmă, un nicăieri în care vrea să regăsească boboci de lalea ce ascund sub petale suflete pure.

    Se opreşte din nou, oare cât timp a trecut de când încearcă să ajungă undeva, ore, minute, zile? Parcă nu a mers atât de mult, deşi îi ard tălpile. Caută cu privirea cercul roşu ce o încălzea cu raze de lumină albă, poate se va ghida după el, dar spre ce răsărit să-şi îndrepte privirea, unde se face diferenţa dintre rocă şi cer, dacă la doar câţiva paşi în faţa ei se află un munte, după ce se va pierde soarele roşu? Zăreşte mingea de lumină, dar nu s-a mişcat deloc, e tot deasupra ei şi aruncă asupra-i scântei arzătoare. Acum e mai închis, sau poate ochii ei au obosit şi nu mai sunt capabili să-i distingă culoarea. E totuşi acolo, deci încă nu se înserează. Imaginaţia ei începe să lucreze, dar mintea nu mai vrea să proiecteze nicio imagine, se luptă cu lumina fără a crea o oază de culoare, un paradis de linişte, un mic loc colorat.

    Priveşte cercul de foc şi nu se mai gândeşte la nimic, sau ... asta încearcă. Ochii mici i se împăienjenesc în timp ce soarele îşi pierde din strălucire. Începe să se întrebe de ce nu aude nimic, totul e lipsit de orice sonoritate, în jurul ei nu se aude niciun sunet. Ar vrea să audă ceva, să zărească ceva, dar stă în mijlocul unui univers alb pătat doar de un soare ce devine pământiu şi nu aude nimic. Liniştea o doare, parcă timpanele ei sunt mai afectate de calm decât de zgomot, ar vrea să audă orice.

    Închide ochii din nou şi aţipeşte cu capul pe mâinile mici şi cu părul răvăşit pe suprafaţa nesfârşită. Se trezeşte brusc, e speriată şi ar vrea să plângă, dar odată cu prima lacrimă observă jocul de culori ce parcă i se imprimă pe mâinile albe, pe chip, pe tot.

    Nu mai e totul alb în jur, şi-a dorit culori şi acum are în faţă universul colorat la care visa în marea de alb. Dar e tristă, nu ştie de ce culoarea nu-i e de ajuns, e linişte, totul se mişcă uşor... ce frumoase sunt culorile! Parcă le uitase de la atâta alb. Dar... Nu se poate bucura de culoare, parcă zâmbetul i se opreşte în suflet şi nu vrea să-i apară pe chip.

    Urme roşii încep să contureze obiecte, dar nu vede nimic concret, totul e obscur, nu are suficientă lumină... culorile ar arăta mult mai bine luminate din plin de raze calde. Tenul ei alb începe să prindă culoare în acelaşi timp cu peisajul din jur, încă nu poate să picteze cu privirea nimic, dar vede culoare şi asta o face mai fericită.

    Uşor-uşor, fără să realizeze, o adiere de vânt îi desenează un zâmbet pe chip, e fericită în semiîntuneric, e înconjurată de culoare şi zâmbeşte. Ochii i se închid uşor, obosiţi de jocul culorilor şi ... din momentul de linişte o trezeşte un sunet. E un sunet ce împreună cu multe altele formează o simfonie ce intră în universul culorii ce se mişcă şi formează un întreg colorat şi plin de zâmbete.

    Şi ... când lumina începe a-şi face simţită prezenţa, o conduce printr-un culoar de nuanţe în universul ei, în iarba verde, în viaţa ei minunată, unde are Culoare, Zâmbete, Sunet şi, ca să nu rămână prinsă în neant... Lumină !              

Poate...

    Poate ma autodistrug incet incet , poate vad viata doar in nonculori si poate vreau prea mult.

    Lucrurile mici, nevazute, carora aproape niciodata nu le dam atentie ranesc mai mult decat orice, eu ... parca in micile scapari vad sinceritatea si... ma doare.

    Ma ranesc cuvintele cu atat mai mult cu cat imi pasa... poate daca nu mi-ar pasa as trece pe langa orice si nu as simti nici macar o zgarietura in sufletul meu, dar ma doare pentru ca ma atasez atat de mult si poate e doar vina mea.

    Ma doare si poate am devenit prea sensibila la tot , dar sunt asa pentru ca ... sunt macinata pas cu pas, imi pasa si plang... plang doar fiindca imi pasa.

    As deveni nepasatoare in orice clipa si as renunta la tot din primul moment daca nu ar avea de cine sa imi pese si daca as sti ca nu dezamagesc. Nu as lupta cu morile de vant, nu mi-ar pasa de atatea lucuri mici doar pentru mine... Nopti nedormite si ore de somn infasurate in randuri necitite devin nimic... minutele se scurg in van, iar o secunda, un cuvant sau poate o privire ma face sa vreau sa lupt sau, ca acum... ma face sa plang lacrimi amare stiind ca nimic nu mai conteaza.

Pentru ca si eu ... o iubesc!!!

    O pată de culoare, o urmă roz  între marea de uniforme maro. Parcă a fost ieri, sau acum mult timp, parcă s-a întâmplat cândva când cu toţii păşeam pe un nou drum deschis la picioarele noastre.

    Ce mare era totul, ce înspăimântător era să nu ştiu încotro mă îndrept când până atunci călcasem cu grijă, ştiind ce mă aştepta. Acum... plecam la drum cu o idee preconcepută ce s-a schimbat încă din prima clipă în care m-am trezit undeva în ultima bancă privind oameni noi şi ascultând atâtea cuvinte ce parcă se interferau şi nu mai exprimau nimic. Era un nimic ce m-a lăsat să imi pun gândurile în ordine şi să privesc mai atent decât am crezut omul ce în atât de scurt timp îmi crease o impresie puternică, şi nu din cauza culorii ce nu ascundea nimic pentru că persoana de acolo, de undeva, era la fel de specială şi de dulce ca şi culoarea.

    Regret că nu mi-am păstrat undeva în minte evenimentele de zi cu zi, dar poate nu aş fi mai avut loc pentru momentele care au însemnat şi înseamnă atât de mult încât parcă totul s-a pentrecut acum câteva ore.

    Cum poţi avea atât de repede încredere într-un om care până ieri îţi era străin? ...Poate privindu-l în ochi din prima clipă şi simţindu-l acolo, implicat şi aproape de toţi.

    Privind în ochi am găsit încrederea şi curajul ce m-a făcut poate să îmi pun viaţa pe tavă, şi să simt că nimic nu trebuie să schimbe viziunea mea. Ştiam că avea dreptate când îmi spunea că nu merită să trăiesc din amintiri şi că ar trebui să merg mai departe, simţeam căldura emanată de sufletul nobil ce se ascundea şi încă se ascunde într-o oarecare măsură după masca creată de omul puternic ce ştie să-şi exprime sentimentele frumos, prin lucruri mici.

    ...Au urmat asemănări şi conicidenţe ce m-au uluit atunci când de la cea mai nehotărâtă persoană căreia i se părea să a ajuns întâmplător unde se află, am ajuns să cred că am făcut cel mai important pas din viaţa mea şi... nu a fost deloc întâmplător.

    Lucrurile mici ne definesc şi ne ajută să ne îndreptăm paşii spre un viitor ... poate nu atât de incert. Începem o construcţie pornind de la ceva mare? Ne va ieşi vreodată? Dar de câte ori pe baze mici ajungem să creăm lucruri minunate ce parcă în viziunea noastră ne ridică pas cu pas mai sus? Mai adăugăm câte o piesă clipă de clipă doar cu gândul şi cu siguranţa că vom obţine ceva măreţ. Şi... avem grijă de temelia pe care ne vom clădi iluzii şi vise cum preţuim fiecare zâmbet şi fiecare gest ce ne inspiră să credem într-un ideal. Când baza e creată din prima clipă si păzită cu orice preţ niciodată nu se va dărâma imaginea ce se conturează din ce în ce mai bine şi care începe din ce în ce mai mult să o reprezinte.

    Lucrurile mici... Sclipiri în ochii oamenilor de lângă noi şi zâmbete pline de duioşia unui suflet minunat ce mă încălzeşte şi a învăţat să mă topească pas cu pas.

    Am învăţat să o iubesc şi să mă bucur de fiecare privire adorând zâmbetele ce de multe ori îi încălzesc destul de rar chipul... Contrar aparenţelor o singură privire în ochii celor de lângă noi ne ajută să îi cunoaştem aşa cum sunt şi după dezamăgiri şi bucurii să putem fi fericiţi că am descoperit oameni minunaţi. Spre un suflet nobil drumul e poate anevoios, dar întotdeauna merită să ne înconjurăm cu oameni calzi ce ne inspiră încredere, care ne învaţă să credem în noi şi să fim puternici şi care ştiu momentul exact în care avem nevoie de un cuvânt care să ne scoată din incertitudine.

    Pentru că am descoperit un om minunat şi pentru că ştiu că a meritat tot efortul făcut ca să îl cunosc mai bine, pentru că am ştiut din primul moment că va veni clipa în care voi îndepărta şi eu masca după care încă mă ascund şi pentru că acum ştiu că după toate diferenţele de opinie se ascunde o căldură deosebită... La mulţi ani persoanei care m-a ajutat să îmi găsesc drumul şi care mă cunoaşte aşa cum sunt !

Ploua...

    Ploaia marunta stinge usor caldura unei zile toride. Fiecare strop cade in dezordine, abatut din drum de o adiere de vant, si apoi totul se linisteste ca sa reinceapa dupa cateva clipe.
    Mirosul de praf imi inunda narile si zgomotul picaturilor pe acoperisul cald ma calmeaza. Se contureaza incet linistea de care am nevoie, deranjata doar de scartaitul ce se aude din departare si de norii ce parca nu mai au loc pe cer si au inceput lupta.
    E o batalie ce ofera auzului o clipa de trezire care il dezobisnuieste de sunetul ritmat al ploii ce ma adoarme.
    E lupta lor ce ma invaluie incet, e lupta picaturilor de ploaie ce se desprind cu greu si cad pe un pamant pregatit pentru racoarea lor, e lupta vantului ce misca totul in jur... parca in pasi de dans. E lupta naturii cu ea insasi si lupta mea cu gandurile ce ma cuprind cand ploua.
    E o batalie incorecta cu regretele ce s-au strecurat in sufletul meu asa cum picaturile de ploaie sunt inghesuite de vant in orice colt de natura, o batalie pe care o voi castiga cand ploaia va inceta sa mai bata la geam.

Din întâmplare...

    Coincidenţe la orice pas şi aripi frânte înainte de a şti ce înseamnă zborul. Poate voi învăţa să zbor după ce voi reuşi să mă ridic...

    Şi când o mână mi se întinde dintr-un loc din care de mult aşteptam să o zăresc, sunt uimită, dar radiez de fericirea ce tocmai mi-a adus o lacrimă în colţul ochiului.

    Un fir de iarbă se clatină uşor şi mă întreb de ce face asta? Eu nu simt adierea vântului! Poate e la fel şi cu duioşia din ochii celor din jur, eu o simt, poate spre deosebire de alţii mult mai puternici decât un fir de iarbă şi decât mine cărora le e greu să vadă lucruri mici.

    Fiecare mişcare şi fiecare gest face diferenţa între a te înşela şi a avea dreptate, e greu să simţi, e şi mai greu să recunoşti şi cu siguranţă e aproape imposibil să admiţi că poate ai greşit cândva.

    Imi fac loc încet printre amintiri şi totul pare altfel acum, amintirile aduc regrete şi timpul mă strange încet-încet într-o tornadă a resentimentelor pentru că nu vrea să se întoarcă!

    Acum parcă şi mai repede trec minutele pe lângă mine şi pe lângă tot ce mă înconjoară, norii fug parcă din calea soarelui ce se îndreaptă aşa de repede spre asfinţit, firele de iarbă se mişcă şi mai energic, totul începe să prindă viaţă sub o adiere de vânt, apoi totul se stinge sub pânza de păianjen a amurgului...

Oare...

    Vom sti vreodata sa apreciem zambetele daca nu stim ce sunt lacrimile si ce urme ne lasa in suflet? Vom sti ce inseamna fericirea daca nu am simtit tristetea? Vom sti vreodata cu ce oameni sa ne presaram viata zi de zi daca nu am cunoscut extremele?
    Ar fi bine sa putem sti, dar soarele alterneaza cu ploaia asa cum chipul nostru emana lumina zambetelor dupa ce a fost scaldat in lacrimi. Cum am defini binele daca nu am avea ca termen de comparatie raul ?
   Ne bucuram cu adevarat de ceea ce ne inconjoara pana nu dispare? Regretam ca vine iarna la fel cum simtim ca vara ne duce tot mai departe de zapada si de caldura unui colt al nostru intr-un bloc imens de gheata ce ne arde.
    Oare ne pasa cu adevarat de noi? Sau poate, din contram suntem prea egoisti? Oare definim fericirea prin comparatie cu tristetea ce ne darama incetul cu incetul ca pe neinsemnate castele de nisip, sau definim tristetea cu gandul ca ne-am simtit candva mai bine?
    Niciodata nu suntem multumiti cu ce avem desi stim prea bine ca se poate mai rau, vrem prea mult cand ce avem ne este indestulator si nu vedem realitatea minunata ce ni se asterne la picioare pentru ca o vrem perfecta...asa cum nu va fi niciodata.

Timpul

    Timpul... Vrem si nu vrem sa treaca. Vrem sa scapam mereu si de maine si abia asteptam sa treaca saptamana, dar nu vedem ca, pe rand, fiecare zi devine trecut si fiecare cuvant nerostit, regret.
    Abia asteptam sa irosim timpul cu gandul la un maine nesigur si nu la un azi trait din plin, ne amintim de ieri cum maine poate vom rememora momentele traite azi. Timpul nu ne intreaba cand trece sau daca vrem sa faca asta si se scurge intr-un ocean de amintiri ce se vor pierde ca firele de nisip spalate de mare.
    Minut dupa minut si an dupa an umplem cu gandul la viitor si cu lucruri nespuse...Poate maine sau poate....nicicand.
    Lasam cu atata usurinta secundele sa ne scape printre degete si nu ne bucuram de zambete si priviri calde cu indoiala ca maine nu va mai fi la fel. Dar conteaza? Nu e mai important sa ne simtim astazi sufletul inundat  de zambetele celor de langa noi si sa speram ca si maine va fi la fel?
    Timpul... Ne insala si ne tine prizonieri intre viitorul ce poate nu exista si trecutul ce a fost, dar nu se mai intoarce, trecutul in care ai mai fi avut ceva de spus.

Raspunsuri...

    Tremur. Realitatea e mai greu de infruntat decat orice, e greu cu atat mai mult cu cat ma simt in acelasi timp fericita si nemultumita ca nu imi mai gasesc cuvintele. Ceva nu m-a lasat sa evit adevarul pe care atat de greu imi e sa il recunosc acum cand parca as vrea sa fiu oriunde altundeva.
    Zidul imi devine unic aliat in lupta cu nimic, in lupta ce e doar in mintea mea, lupta mea cu mine si in niciun caz cu privirea calda ce parca mi-a facut chipul sa arda.
    E greu sa rostesti in cuvinte ce ai marturisit candva la miez de noapte unei foi alese la intamplare. E mai greu poate decat daca as fi facut ceva rau, imi e aproape imposibil sa mai scot vreun sunet si totusi un raspuns cu totul diferit mi se asterne pe buze.
    Atatea planuri facute in zadar si neadevaruri puse la punct seri la rand vor ramane doar planuri ce nu vor avea sansa de a fi puse in practica datorita unui singur cuvant, unui adevar ce pare a-si fi gasit cheia ce il tinea incatusat intr-un suflet ce stia sa taca si sa fie rece.
   Singura in fata adevarului parca ma sufoc, n-am aer si raman fara cuvinte, nu am de ce sa ma apar, dar simt nevoia sa fac asta!

Masti mov...

    O lalea, una singura si un inger ce cade incet, incet si strange intre aripi albe nesfarsite raze de lumina.Un cuvant ce e mai mult decat alte mii, un cuvant ce are puterea sa ma faca sa zambesc, sa plang, sa alerg, sa visez.
    De fiecare data e mai greu sa lasi totul in urma, vrei sa uiti si vrei sa nu ai dreptate acum... sa te inseli. Simti ca te prabusesti si totusi sti ca poate ai dreptate, dar gasesti scuze. Asta e natura umana, cautam scuze unde sunt si unde nu sunt, dar nu avem ochi sa vedem ca ne construim iluzii ce nu vrem sa se darame niciodata.
    Gasim scuze mai des acolo unde ele nu exista si nu stim sa iertam cand trebuie, nu invatam ca transparenta nu  caracterizeaza oamenii puternici si nu realizam ca asa  nu-i putem descoperi. Jonglam  cu vise si iluzii create pe o panza de paianjen fara a ne da seama ca maine totul se darama in joc de domino si nu vedem realitatea ce ne apare in fata, realitatea solida, de nepatruns.
    Nu stim ce cautam acolo unde nu exista nimic si nu invatam niciodata sa privim in profunzime acolo unde se merita si cand poate ca afli ce se ascunde dupa imense masti  mov, iti e imposibil sa recunosti, nu vrei, iti pasa de ce vor si continua sa creada altii, nu-i contrazici si taci, inchizi adevarul  in suflet undeva si ... zambesti ...sti ca tu ai descoperit ceva de neclintit.
    Continui sa iti umpli sufletul cu pareri despre care sti ca nu sunt adevarate, construiesti in continuare imaginea ce tie iti pare reala, si ii lasi sa vorbeasca, tu taci , sti ca gresesc, dar poate ca pe ei nu ii va durea atat de mult sa afle realitatea ...daca o vor afla.
    Pe tine te-a durut cum numai tu sti si ai recunoscut pentru prima data ca ai gresit ... e greu ? Parca aproape imposibil pare acum sa crezi ca ai avut vreodata puterea sa afirmi lucruri pe care le regreti si le vei regreta mereu, toate din cauza unei prime greseli ... nu ai privit in ochii, nu ai stiut ca asa se darama zidul inalt si masca mov...

Iubire din neant

O raza de soare a rasarit din neant
O noua floare a rasarit in gradina de vise,
A rasarit sa ma darame
In joc de domino
Si a-nflorit ca sa emane
un nor mov de parfum...
E lamaia amara si dulce
Pelinul nespus de placut
E nascocirea acra a visului meu
Iluzia ce ma inneaca-n mlastini
Si ma ascunde-n trestii.

Asa a fost candva...

    Inca nu cred... Nu vreau sa cred... Ma doare prea tare sa cred!
    Nu regret nimic din ce am spus pana acum, dar daca atat de putin au ajuns sa ma cunoasca persoanele care au stiut mai multe decat (probabil) oricine despre mine apoape de la inceput, persoanele care au pornit in a ma cunoaste cu avantajul de a-mi fi castigat increderea din priviri. Daca ce aud acum in minte in mod repetat e purul adevar nu pot decat sa fiu profund dezamagita.
    Sunt hotarata sa nu iau decizii pripite, atata timp cat speranta ca mai sunt persoane care ma cunosc cu adevarat ramane arzanda in adancul sufletului.Sunt hotarata sa imi pastrez inca  prima parere pe care mi-am creat-o si incerc din rasputeri sa cred in continuare ca atunci nu m-am inselat si ca ma insel acum.
    Nu vreau sa am dreptate , nu vreau sa cred ca ce s-a intamplat in ultimul timp e realitatea, nu vreau sa cred ca asta e adevaratul caracter al celor ce ma inconjoara si eu ii ridicasem pe un piedestal.
    Nu vreau sa cred si nu vreau sa mi se confirme niciodata  ca asta e valoarea celor din jurul meu, iar daca asta este intr-adevar, inseamna ca nici eu nu sunt cu nimic mai buna decat ei daca traiesc in acelasi mediu si nu pot schimba nimic.
    ...Dupa o saptamana umpluta pana la refuz cu dezamagiri si decaderi ale caracterului moral sunt...
daramata !!!

Praf si ploaie...

E martie ! Se scriu povesti de iubire in noroiul de peste tot. Revin amintirile ce dor si o duc din nou spre tine printr-o mlastina plina de poze vechi si randuri scrise sub picaturi de ploaie.
S-au sters cuvintele la fel cum tu ai reusit sa uiti, sau poate... inca incerci.Nu vezi? O doare, nu s-a gandit ... a simtit.
Ploua . Vrea sa vada povestea voastra renascand din fiecare lacrima plansa de cerul alburiu, vrea sa iti vada chipul in fiecare coltisor de cer albastru si vrea sa isi oglindeasca iubirea in baltile create pe asfaltul ud.
Calca cu grija , parca ar strivi cu talpile pantofilor suflete de copii, inainteaza si parca te vede undeva acolo pe banca ce alteori era inmuiata in lacrimile ei nu in ale cerului ce plange alaturi de ea.
Se uita spre tine si te pierde, parca alergi, sau plutesti sau ...poate doar mergi agale departe din calea ei.
Alearga spre nimic si aluneca printre stropii de ploaie, o ard, o dor, o ranesc. Se prabuseste la pamant si te intorci ... nu mai vezi decat niste suvite de par blond amestecat cu pamant.

Suflet amar

Vinde-mi sufletul! Da-l, da-l pe cateva monede care sa iti tina companie in locul lui. Te rog, vinde-l! Ignora-mi rugile si lasa-mi sufletul liber, elibereaza-l din stransoarea pieptului tau, in schimbul lui poate ca vei primi ceva, iar daca nimeni nu va vrea sa iti dea ceva in schimb, te rog elibereaza-l si daruieste-i ce n-a mai avut de mult, ofera-i stralucirea unui nou rasarit.
Cruta-ma! Nu ma lasa sa simt cum ma innec in iluzii si ma hranesc cu vise. Indeparteaza-ma de pieptul tau, paraseste-ma-n ploaie, nu-mi mai lasa inima sa bata ca sa traiesti tu hranit de orgoliu.
Invie-ma cu un sarut si lasa-ma sa mor iar, uita-ma ca sa te pot uita, arunca-mi sufletul din cuibul pieptului tau si lasa-l prafuit acolo,jos, poate nu mai treci iar si poate nu se va lipi de talpile tale.
Presara-l in mare pic cu pic si poate isi va uita stapanul, arunca-l in prapastii, poate se va crapa sau ingroapa-l in desert caci poate nu iti va calca nimeni pe urme.
Incearca sa il dezbini in oricate fragmente vrei, incearca sa-l distrugi, vinde-l sau fa orice, dar sa nu uiti ca te asteapta oricat sa revi, va fi aici pemarginea patului pentru ca mereu l-am vindecat ca sa te astepte.

Abia acum...

Abia acum a uiat tot,
A iubit,
A iertat,
Va iubi,
Va ierta...
O noua dimineata
In care soarele ii mangaie chipul
Pare mai fericita si ...poate...
Sentimentele o schimba
Se simte altfel acum
Abia acum...
Ferestrele nu o tin inchisa
Ii ofera raze mangaietoare
Abia acum...
Realizeaza ca s-a schimbat,
Cand se intoarce in asternutul moale
Si ii vede chipul,
Atat de dulce,
Un suras inocent,
Doi ochi caprui,
O gura minunata
Si doua maini de catifea...
Abia acum... iubeste!

Intre neant si ... vis

Merg agale spre necunoscut si nu imi mai e teama . E intuneric si e indescifrabil de frig, dar nu mai simt nimic. Parca totul se intampla fara sa mai simt timpul cum trece , fara sa vad nimic si fara sa am puterea sa ma opresc din acest drum ce pare ca nu duce niciunde. Merg mult si totusi nu obosesc, nu ma ranesc sclipirile ce parca trec uneori chiar prin mine.
Nu stiu unde sunt si nu stiu incotro ma indrept, dar stiu ca imi e bine si nu vreau sa ma opresc niciodata. De fapt... nu stiu daca exista niciodata , parca totul se intampla atemporal. Si... incep sa treaca pe langa mine imagini pe care abia pot sa le descifrez si incep sa ma doara amintirile ... si ma dor, si ma dor ...
Deodata incepe sa se lumineze si ochii mei nu mai fac fata luminii, dar merg... Nu pot sa ma opresc si incep sa zaresc conturul vietii mele ce nu mai pare nici roz nici gri ...
Parca acum simt si mai arzanda durerea ... si imi doresc tot mai mult sa fiu in bratele persoanei iubite si sa nu mai simt frigul ce imi inneaca sufletul cu praful iubirii.

Rece...?

Rece? Poate ca de gheata cu caldura mea , poate prea rece sau poate cu atata caldura incat par rigida.
Lucesc oare cristelele de gheata fara sa emane caldura ? Mai pot fi atat de distanta cand cu fiecare cuvant cineva e raza de soare ce a invatat sa ma topeasca usor si sa ma faca sa lucesc?
Ard cristale de gheata din sufletul meu si... nu, totusi nu sunt rece, nu sunt de gheata , nu vreau sa fiu ! Sunt... distanta doar ca sa nu imi las sufletul sfasiat de alte dezamagiri.
Inima ma doare nespus si parca vreau si nu vreau sa ma apropi, si simt nevoia sa strang in brate oamenii minunati ce ma incalzesc cu iubire si ma doare ca am lasat scutul de aputoaparare la aceeasi distanta pentru toata lumea . Si ... poate ranesc si eu la randu-mi si sfasi cu sloiuri de gheata, dar nu vreau asta ...nu pentru un suflet de care am atat de multa nevoie.
Luni dupa luni de jalnice dezamagiri ce ma ranesc precum fragmentele de sticla si ma fac sa ma simt neputincioasa intr-o lume de la care ... vreau prea mult...?
Viata plina de oameni ce nu stiu cum sa infiga mai adanc pumnalul in rani inca deschise e pusa in balanta cu cea doar presarata cu cate un om minunat. Si totusi... cea din urma valoreaza inzecit mai mult.
Unde sa mai caut? Incotro sa privesc ? Unde voi mai gasi un om minunat care sa ma faca sa rad si sa plang simultan ? Si ... mai ales...cand?
Invadata de sentimente contrare... plasata intre oameni la care tin si incoltita de aceeasi intrebare ...Mai are rost?
Conteaza sa recunosti pareri ce dor , conteaza daca eu cred ca sunt rece sau nu ? Si daca pe mine ma distrug incet anumite pareri , a mea conteaza?
Adorm ... vrajita de aceleasi ganduri , ranita de regretul ca nu ma pot schimba si poate infasurata in propria-mi iluzie , crezand ca acolo , undeva , cineva intelege ca pentru mine OAMENII conteaza si fata de ei regret ca sunt RECE.
Adevarul ma doare si stiu ca ... sunt mai rece decat gheata cu singurele persoane care merita caldura.

Si..... doare

Arde ceva... mocneste si apoi ... dintr-o data se aprinde intr-un ghem sclipitor de culoare si arde ... arde...arde in mine o dorinta prea comuna , atat de simpla si atat de irealizabila ca parca ma sting o data cu sfera de foc ce se ridica spre cerul intunecat... prea inchis sa pot zari o speranta acolo, undeva , departe. Si vreau sa fiu iubita si vreau sa iubesc si vreau sa fiu stransa in brate atat de puternic incat el sa-mi simta fiecare tremur si vreau sa strang la piept la randu-mi o persoana ce grabita mi-a trecut candva prin ganduri si a rasturnat cu totul lumea mea.
Negura ma cuprinde , o negura adusa de o persoana ce transmite atat de mult si face lumea toata sa arunce zambete inocente fara sa le pese ca daruiesc ceva lumii sau poate ...face lumea sa verse lacrimi impresionata de un suflet pur ce se daruieste cu totul .
Doare iar, mai tare,mai puternic...doare ca iar am gresit si iar mi-am jurat mie ca nu mai fac greseli imature...dar,nu ma mai invart in cerc si iar nu mai vreau inapoi ce am avut candva... asta-mi aduce pe chip putina bucurie si totusi ... mlastini mai adanci ma asteapta pregatite sa ma provoiace sa raman undeva la suprafata, dar, oare , mai pot?Intr-o categorie ce-si deschisese portile pentru doua locuri TU ti-ai facut loc cu o sclipire prezenta in ochii ce oglindesc atat de multa iubire pentru tot.
Rad acum si ma gandesc ca poate totusi asa e sa fie ... si dupa un suflet romantic ce ma caracteriza candva prin cuvinte atat de incredibile mie, urma inevitabil o persoana ca TINE, o alta slabiciune si mai mare-a mea.
Eu... nu pot sa nu simt nevoia sa ofer mereu, sa inconjor cu dragoste oamenii ce ma castiga din priviri si sa pun o mare calda de iubire din al meu suflet la picioarele lor, a oamenilor ce par a trai departe de a noastra lume rea.
Iubire...un cuvant folosit poate prea devreme pentru felul meu de a fi, dar cine stie,poate incep sa ma schimb...Sper ca incep sa ma schimb si parca ... totusi nu mi-am dorit sa ofer din nou tot in asteptarea unei farame de iubire, dar asta sunt ... poate ma voi schimba ... altadata.
(P.S. Nu, nu m-am indragostit..., ar fi prea devreme sau poate prea tarziu, insa am gasit o muza poate perfecta pentru ceea ce va urma) Noapte buna... sau daca ma uit la ceas e cam tarziu sa spun asta? Abia astept sa uit de tot pentru cateva zile ... si le multumesc unor persoane speciale ca vin sa ma scoata din starea asta...

De prea multe ori ...?

De prea multe ori atunci ? ... Poate că nu ...dar cu siguranţă de prea multe ori acum când iar îmi promit că nu o să mă mai las inşelată de aparenţe şi sper că o să reuşesc şi după alte câteva zile proaste o să pot zice că nu îmi pare rău de nimic ... că nu am mai criticat un om cu o purtare aproape impecabilă pentru momentele proaste prin care trece şi în care se cufundă şi mai mult după masca ce uneori e atât de transparentă.
Am spus de nenumărate ori lucruri nu tocmai bune şi le-am regretat de mult mai multe ori decât le-am rostit şi totuşi cred că degeaba regret după ce faptul e consumat.... aş vrea ... sa nu mai acţionez niciodată după impulsuri ... aş vrea să nu o mai văd niciodată plângând şi mă gândesc cât ne-am chinuit sa o facem să plângă de fericire şi cât de rapidă şi de nedorită a fost prima lacrimă în care am zărit atâta tristeţe .... de nedescris.
Au ele dimineţiele însorite ochii în lacrimi când o văd tristă, poate şi ele se gândesc de ce să vadă din nou lacrimi în ochii atât de pătrunzători şi ...parcă ar prefera să verse cerul o ploaie de vară peste pământul cald decât să vadă lacrimi revărsate pe chipul său.
Ar vrea să plângă iernile friguroase, dar lacrimile lor se preschimbă în fulgi îngheţaţi înainte parcă de a lua viaţă şi totuşi şi ele ar prefera să acopere deşertul cu o mare de nea decât să mai vadă o singură lacrimă în acei ochi minunaţi şi plini de o căldură capabilă să topească toată neaua plânsă de iarnă.
Ar plânge râurile toate cu lacrimi ce ar face marea să fie apă dulce pe lângă sarea ce o varsă ele în bazinele oceanelor transformate în suflete de copil decât sămai zărească amarul lacrimilor unei fiinţe ce nu merită să plângă.
Ar plânge inimi de porţelan prăfuite cu lacrimi amare riscând să-şi piardă strălucirea de altă dată şi să se frângă de durere în simple fărâme de sticlă fără lumină decât să simtă durerea ochilor înlăcrimaţi şi trişti.
Ar vrea să plângă ghioceii luminaţi de razele soarelui fără să le pese că udă cu lacrimi plapuma de zăpadă care le ţine cald şi petalele lor albe se acoperă cu o perdea de gheaţă ce îi strânge în vălul de răcoare decât să vadă chipul brăzdat de urmele lacrimilor.
Ar plânge absolutul în nuanţe de culori de curcubeie şi ar rămâne mat şi incolor, uitat acolo undeva departe unde toţi l-am zări aşa de trist şi mohorât încât aş fi tentată să vărs lacrimi de culoare să pictez absolutul, dar l-aş lăsa să plângă ca să nu văd din nou o picătură sărată pe chipul unei persoane la care ţin.
Nimic nu doare mai mult decât o lacrimă în ochii simpli şi pătrunzători ai unui om minunat...

Suflet prafuit

Cuprinsa de o teama nebanuita,
inainteaza in abisul de lumina...
Orbita de o raza de soare
se uita in jos...
Ranita de iubirea ta
ce a ramas in asternut
Iubeste la randu-i
o simpla amintire...
Nemiscata priveste in jur
si te vede iar...
Aude mereu acelasi cuvant ce doare
si se repeta in gandu-i ...
adio...si tu pleci
si nu-i simti sufletul
sub talpile prafuite ale pantofilor tai .

Uite ca ea a obtinut o postare in doar o saptamana de cand ne stim....deci nu scriu mereu despre cunostiinte vechi ;;)

Oameni si versuri ....

Deci...ale mele sentimente si nume de oameni importanti .... in ordinea alfabetica a numelor ...sa nu fiu acuzata de nimic

Din iubire...

Agonia inimii ratacite
in pustiul de sentimente,
aceeasi inima pierduta
in vantul ce ridica usor
un nor de praf.
Declinul unei iubiri
ce acum te raneste
pe tine.
Izbitura dintre doua pietre tari,
cea dintre doua inimi,
cea dintre noi e...
a mea condamnarela iubirea ta.
Nelinistea ce ne cuprinde
cand ne tinem in brate
pe malul raului
ce coboara grabit din varf de munte.
Admiratia pe care
o vei avea mereu pentru ca esti...
in continuare tu.


Farame de suflet

Arde de nerabdare
zambetul sa izbucneasca
pe chipul copilului ramas...
inchis in temnita vietii.
Luceste lumina rasarita
din ochii mari si verzi
ce vor o sclipire de soare.
Iubeste o inima de cristal
ramasa nefisurata
in gerul napraznic de decembrie.
Ninge o raza de iubire
in parul castaniu de inger...
Alerg neincetat doar eu,
dupa un chip de diavol sfant.


Copilarie

Amintiri in pragul noptii
ma descriu asa cum sunt
in lumina lunii pline,
dupa care ma ascund.
Launtric dor de seri de vara
macina fragmente uitate
ce tin de trecut.
Invidie pe cei ce sunt
acum ca noi copii
in inocenta lor, dorind
sa creasca mari!
Stupoarea cu care observ
cum trec pe langa mine ierni
si se duc primaveri spre vara
ce se stinge-n frunze ruginii.
Ambitie sa fim mereu
asa cum suntem acum
cum am fost de cand ne-am cunoscut
trecand cu zambet peste ierni
si primaveri de doruri,
peste veri ce se sting
in frunze ruginii.


Sorbind otrava gurii tale

Cerneala in apa de mare
se imprastie navalnic.
Aerul din nopti de iarna
imi inteapa nasul inghetat.
MIrosul de flori de primavara
ma tine legata de un fir de iarba.
Energia ta ma chinuie
neincetat.
Linistea pe care o astept
nu va rasari inaintea
soarelui de vara.
Inocenta ta ma biruie,
fantasma de toamna !
...Alint ale tale buze
fierbinti de dor
cu gura-nfierbantata.


Invatand sa iubim

Lumina ce romburi descrie
pe nori de argint,
lumina cuprinsa...
in cuburi de dor.
Imagini de ingeri cazuti
ce lupta din umbra
curcubeielor de culoare.
Viata ce se scurge prin vene
si...trece.
Iluzii ca norii nu aduc
plaoia ce descrie
iubiri pe asfalt.
Amor in nopti inchise de mai
si muritori ascunsi
dupa masti de marmura
prea calda.



Dragoste de simplitate

Natura e o parte din iubirea mea
natura ce se intinde...
la picioarele mele
natura ce parca ma imbie
sa visez.
Iubirea ce doare atat
iubire ce bate la porti
de suflet
iubire si un zambet
de inger.
Culoare - un simbol etern
culoare a apusului
de mai
culoare sfaramata
in nori.
Obisnuinta ce m-a tinut legata de ceva imposibil
obisnuinta unor amintiri
trecute
obisnuinta ce doare
prea tare.
Lacrimile stranse in perna moale
pe care imi las acum capul,
lacrimi de amar ascunse
lacrimi si iubiri
distruse.
Lucruri ce ma fac sa tremur
lucruri ce ma schimba
intruna.
Esecuri ce dor,
esecuri ce ma-nnalta!


Natura infrigurata

Salcia care pazeste cu infrigurare
malul unui infern de sentimente
imi sfarama dorintele
intre aripi de fluturi albi.
Imortele imi inconjoara sufletul
ce vrea sa ramana
pe marginea prapastiei in care cad
pietre de nestavilite amintiri.
Muguri de pin
ce ma fac sa simt
o iubire crescanda
in abisul alb de idei.
Orhideea parfumata cu mirosuri
prea tari pentru simturile
cazute in hau de lumina.
Narcisa prea pura
ce parca ma imbie sa vad
in adancuri presarate
cu ganduri , idei si nelinisti.
Alune de padure
al caror dulce gust
aproape ma taraste in pacat !

.................ceva mai diferit pentru o persoana speciala ......

"Vinovat esti tu ca nu poti trece mai departe"...asa a inceput totul, admiratia, respectul , tot...
De atunci...straluceste partea umana, prea umana, intrezarita printre reprosuri, niciodata pierduta in spatele chipului atat de sensibil...atat de indescifrabil.
Ciudat...niciodata nu va putea ascunde ca se ataseaza de tot, nu vrea sa ascunda, dar nu vrea sa arate... cate sunt de descoperit in ochii adesea obositi, cate tristeti se ascund, cate lucruri pe care nu le vom intelege.
Unul dintre oamenii cu adevarat oameni din viata mea, putinii de genul asta.
Si ...cum a fost la inceput...greseli peste greseli, ce rau e sa judeci dupa aparente...cat de inselatoare pot fi .
Vad aceeasi masca dupa care se ascund multi, dar de data asta am invatat treptat sa observ ce e in spatele acestui chip de lut. Cate lucruri se ascund oare intr-un suflet atat de imens impodobit atat de frumos cu sentimente nobile?
O luptatoare, o femeie puternica, asta e cea mai buna descriere pentru omul care ne-a invatat sa trecem peste tot ce ne macina...si da... pe toti la un moment sau altul. Cea care a luptat intotdeauna, cea pe care eu am invatat pas cu pas sa o apreciez, cea care si-a castigat prin atatea vorbe respectul si... recunosc, cea pe care am criticat-o de prea multe ori ...

Cu o zi mai devreme... La multi ani!

O simpla provocare

Sentiment...in forme si culori aprinse

In romburi aramii...

si-n soapte.

A sufletului durere

a imensului albastru

Lumanare aprinsa-n colturi de patrate si...

...vise

Cercuri de-amintiri nescrise si iubiri ramase

in contururi nesfarsite

si-n romburi albastre

Iubire de-o seara,

iubire uitata

in ovalul alb

pe care las sa cada

ultima lacrima...

cea dintai amintire

Calcaie de marmura alba

Calcaie de marmura alba...

Farame de suflet in iarba...

Pulbere de stele-n aer...

Lumina difuza in umbra.

.

Iubire ce zburda departe

Prin aer, prin iarba, pe pamant

Surasul ce lacrimi ascunde

In ochi mici, caprui.

.

Calcaie de marmura alba

Udate de roua din iarba

Sclipind in lumina.

.

Iubire uitata,

Ascunsa-n pustiu,

Sadita-n desert,

Udata de lacrimi.

.

Calcaie de marmura alba

Urmate de tine prin iarba.

.

Iubire uitata,

Sobru-ntunecat

.

Calcaie de marmura alba...

.

"Iubirea este aripa daruita de Dumnezeu sufletului, pentru ca sa urce pana la El"

Michelangelo Buonarotti

.... o altfel de postare....
Mi-e dor de ...

Mi-e dor de mine, cea de demult!
Mi-e dor de serile de vara cand ne dureau picioarele de mers...de plimbarica ( ce mai diminutiv pentru ditamai plimbarea:)) )Mi-e dor de momentele cand ma contraziceam , cu stie ea cine, in strada ca eu nu vreau la vale... Doamne , ce mica si ce nebuna eram... ! Scuze... eram doua mici si nebune !
Mi-e dor de peisajul ala infricosator :)) sau nu ?.... ce mai seri, aproape nopti...cand ne uitam la stele, rontaiam seminte, ascultam muzica si barfeam pe toata lumea... ( cred ca a crescut floarea soarelui pe locul ala:)) ... noroc ca nu avem probleme cu proprietarii )
Mi-e dor de ...povestile pe care ni le spuneam cand veneam de la scoala...inocente... Mi-e dor de miile de poze. Mi-e dor de stelele cazatoare si de dorintele noastre de pustoaice care nu stiau ce vor.
Mi-e dor ... de tot... Mi-e dor de atatea seri petrecute in parc cu colegii, mi-e dor de tampeniile noastre.
Mi-e dor de sticla aia de Pepsi cu... stiu eu ce in el :)) (sau ... stim noi ) . Mi-e dor de namolul in care era sa imi pierd sandalele, mi-e dor de tipul care iesea noaptea cu lanterna in spatele gradinii ca sa stie pe cine sa barfeasca a doua zi. Mi-e dor...
Mi-e dor de serile cand eu ma furisam dupa sticle ( chiar erau goale ) prin casa :)) ... logic ca nu aveam niciun scop ascuns... Mi-e dor de noptile cand trebuia sa intri in casa devreme si ieseai pe geam :)) ... Mi-e dor de zapaceala din fiecare seara de pe strada ...cand speriam lumea :)) ... mi-e dor de banca pe care ne chinuiam sa recitam ... mi-e dor de ...copiii cuminti care eram atunci =)) .... Mi-e dor de prima zapada de anul trecut .... mi-e dor pana si de ziua de ieri ... care a trecut si sigur nu se mai intoarce !
Mi-e dor ...

Franturi de ganduri, idei si nelinisti de demult...

Mi-apare-n fata ...
iar il vad, privirea lui ma urmareste,
mai fac un pas, e tot aici,
si inca ma priveste,
ma-ntreb ce vrea , oare nu stie...
ca el a fost a mea tristete?
Inaintez doi pasi
ceva ma prinde-n brate,
il vad...
ma-ntoarce catre el si simt
a lui caldura de nestins,
focul ce arde si in mine.
Nu spun nimic si din priviri,
ne intelegem iarasi,
ii simt iar mana rasfirand
bretonul...si el simte,
durerea ce-a pricinuit
prin lucruri simple.
Printr-o privire si un zambet stins
stie ca a aprins in mine...
o dragoste pe care-acum ,
acest suras o-nvie.
(...)
E intuneric,
nu te vad, ma simt singura iar,
de ce vi doar ca sa ma lasi...
tu stea-n cerul inalt?
(...)
Ultima lacrima...
cade usor si eu te pierd pe tine,
intru in casa si zambesc
cu-n zambet dureros doar ca sa pot apoi
in noapte sa suspin.
(...)
De ce la tine ma gandesc?
De ce tu nu ma iei cu tine ?
De ce nu vi si mai ales...
De ce-ai venit atunci?
De ce ai aparut o data
in a mea cale?
De ce ai furat inima de copil de atunci?
De ce m-ai transformat in ce-am ajuns?
De ce?
De ce ai sadit iubire-n
sufletul meu?
De ce m-ai facut sa ma pierd in vise?
De ce eu , de ce tu , de ce noi?
De ce m-ai sarutat?
De ce m-ai privit?
De ce m-am indragostit si mai ales ...
De ce de tine?
De ce nu pot sa uit ce tu ,
imi amintesti mereu?
De ce vad chipul tau in fata mea acum?
De ce?
(...)
cu fiecare pas ... ma apropi de tine...
Si ... sfarsesc iar in ale tale brate,
dezmierdata de ale tale buze,
privita de-ai tai ochi si...
mereu indragostita de al tau zambet.
Cand ma privesti cu ochii dulci,
ma pierd...
Cand ale tale buze moi m-ating,
ma pierd...
Cand bratele ma infasoara,
ma pierd...
Cand zambetul tau se iveste...
TE PIERD!

...........martie-aprilie 2010 .............

O secunda

O secunda...si o picatura de ploaie pe asfaltul ud...

O secunda...si un fulg de nea pe un acoperis inghetat...

O secunda... si o lacrima in ochi de copil...

O secunda, una, a fost de ajuns ca asfaltul sa se ude, acoperisul sa se ingreuneze cu un fulg si...un suflet inocent sa iubeasca fara scapare...

O secunda... prea mult si poate prea putin !

Prea multe zambete ranite si... prea putine clipe cu tine.

O secunda... a fost un timp prea etern pentru o copilarie distrusa, pentru o inocenta sfasiata de privirea ta.

O secunda... O farama de viata... O amintire... O lacrima. Lucruri prea dureroase... lucruri care ingreuneaza sufletul ce nu o sa mai iasa la suprafata din marea de sentimente devastatoare.

O mare albastra de lacrimi...si un mic suras ce se lupta sa supravietuiasca...si ...poate ca mai iese din cand in cand la lumina ...dar... cineva are mereu grija sa il scufunde la loc intr-un intuneric de nesuportat...

O amintire frumoasa ... intr-o lume de lucruri atat de urate...ea nu v-a supravietui...ii e prea imposibil ...si...da! Nu exista nimic prea imposibil...poate doar asta ...Sau poate ...ar mai fi ceva ...tu langa mine!

O clipa... un moment de neuitat! Privirea ta...cea mai de neuitat clipa si cel mai frumos moment ...

P.S. Stiu ca etern si imposibil nu au grad de comparatie .........:)

Scrisoare in nuante de ninsoare...

Rosu ca focul ce ii curge prin vene, un bej pal ce ii acopera chipul cand sufera, rozul unei vieti pline de zambete sau turcoazul unui colt de mare neatins? Cum?

Iubire in culori...dorinte...vise...si realitati.

Iubirea e ninsoarea umeda ce iti strafulgera privirea, copilul inocent pe care il vezi mereu, luna aceea de neatins, lebada de un alb atat de pur...sau efemera emblema a buzelor ei? Ce iti doresti mai mult? O farama de marmura calda ce iti va dezgheta sufletul sau o flacara atat de rece care va transforma universul tau in piatra?

Dorintele...spuneam ca sunt prea multe, prea puternice , prea de neinteles... Poate... nu sunt ...poate doar par a fi, dar de ce cred acum ca se transforma treptat doar in vise?

Visele, nici mai mult nici mai putin decat o transfigurare a dorintelor, ceva ce parca vedem atat de frumos noaptea si singurul lucru mirific venit sa ne rupa de realitate ziua.

Realitatea...una singura..in care timpul este atat protagonist cat si antagonist pentru povestea ta. Acum sa vedem spre ce parte se inclina balanta vietii, cum se intoarce roata, ce va fi?

De ce nu sunt mai optimista acum...? E usor de intrebat, putin mai greu sa gasesc un raspuns si... foarte greu sa il exprim ..........

Ascultand...

Ascultand vuietul ploii, il simt...

Ascultand vuietul ploii il aud...

Un pas, doi... si cati vor mai urma.

Asta nu stiu,

Nu vreau,

Nu simt.

Cu fiecare frunza calcata de picioarele lui...

Se mai striveste un vis,

Un bulgare de pamant...

Si o lacrima de lumina din ochii mei.

Mai bine ar pasi pe drumul stins!!!

Sa nu mai simt,

Sa nu mai vad,

Sa nu mai aud,

Sa raman singura...

Ascultand vuietul ploii...

Acum priveste pe fereastra!

Vezi? E senin ! ...si nu mai vreau sa ploua ..............

Jumatati de realitate...

Nimic nu se compara cu o dimineata de vara pe malul marii inspumate. Sa alergi, sa razi, sa fi tu, sa ...iubesti, sa simti o adiere de foc in parul tau inca plin de nisip... da ! ... pentru ca ati conturat fluturi mari, ati conturat o iubire imensa, o mirifica poveste cu printi si printese de care nu mai poti sa te desprinzi acum. Ei!!! Uite cine a ramas legat cu catuse de un trecut nepretuit! Uite! esti tu, tu ai nevoie sa vin sa te dezlipesc de zambetul ei.
Nimic nu se compara cu un dans in zapada. Hei ! Tocmai te-a calcat un fulg ! Ba nu, uite, era o amintire! Vrei sa te intorci sa simti caldura fulgilor de nea din bratele cui? Nu o sa spui nu-i asa? Nu o sa recunosti ca plangi decat cand nu vor mai fi nici musculite, nici flori de zapada, nici alte lucruri pe care sa dai vina pentru lacrimi? Offf... cand o sa intelegi ca picaturile astea de gheata ce se preling din ochii tai pamantii nu sunt decat din vina amintirilor, din vina TA?! Hei, dar cine mai viseaza acum, parca altcineva isi dorea file din povestile acelea " demodate" cu zane, tu de ce vrei acum o printesa?
Si totusi... nimic nu se compara cu o farama de viata arzand, nimic nu e mai minunat si totodata mai puternic, mai intens decat o foaie de hartie in foc, dar... nu-i o simpla fila a unui caiet vechi, e o bucatica din mine ce continea cuvinte nerostite, ganduri ce nu vor mai vedea alta lumina decat cea a flacarii in care se sting...Si.....parca arde prea frumos... ce ai zice daca...tot ce am auzit la umbra unui ac de pin ar arde impreuna cu ea? ..............

Nascuta pentru a iubi...

Nascuta pentru atata iubire, nascuta pentru prea multa suferinta , nascuta pentru prea mult...
Prea multe emotii contrastante, prea mult alb, prea mult nwgru, prea multa ura din exterior ce incearca sa patrunda in universul de culoare creat de atata iubire.
Prea multa durere, suflet sfaramat de suferinta, dar niciodata distrus, pentru ca iubirea nu distruge, ea macina zi dupa zi si clipa dupa clipa.
Prea multa ura de invins, rautatea ce strapunge inimi slabe, razbunarea ce incearca sa invinga iubirea, dar nu poate reusi niciodata.
Prea multe amintiri...frumoase? Poate... Dar nu, nu poate fi frumos ceva ce a secatuit trupul de vlaga si ochii de lacrimi.
Prea multe remuscari neintelese. Pentru ce se intampla tot, pentru ce prea multe remuscari, pentru atata iubire, pentru prea multe suflete ranite, pentru prea multa suferinta?
Prea multe decizii, mult prea multe.
Prea multe emotii, prea multa durere, prea multa ura, prea multe amintiri, prea multe remuscari si prea multe decizii, dar mereu atata iubire... niciodata prea multa...
Prea multa realitate intr-o lume de basm, intr-o lume in care nu sunt decat doua locuri pe aripile fluturelui de noapte.
Prea mult adevar intr-o lume de minciuni prea bine ascunse in ceata deasa a falsitatii.
Prea multa lumina in intunericul nostru, in viata noastra inchisa in boboci parfumati de trandafir.
Prea multa unicitate intr-o lume stearsa si monotona.
Prea multa culoare intre nonculori.
Prea multe...ascunzisuri intr-o campie plana in care se pot ascunde numai albastrelele intr-o mare de puf galben de papadii.
Atata iubire si prea multe mistere ascunse in labirinturi de sentimente amare.

Clipe...

Lacrimile din ochii mei ineaca apusul...parca sting focul aprins de soarele ce tocmai paraseste cerul.
Toti pleaca...unul cate unul...si o zi frumoasa se stinge o data cu inchiderea acelei usi, aceeasi usa pe care sta scris cu caractere de sange numele sau. Am ramas singura...rapita parca de versurile muzicii ce rasuna in taina. Doar eu si... catelusul de plus... pentru ca imi promit mereu ca nu voi pierde inocenta si gingasia de copil ce nu stiu cum au supravietuit atator lovituri.
Parca as fi o stanca in mijlocul oceanului... o stanca pe care valurile ce o lovesc cu atata putere nu o ranesc, ci ii dau o forma din ce in ce mai placuta. Apa sculpteaza piatra asa cum lacrimile definesc "forma" unui caracter. Fenomenele naturii infaptuiesc minuni si iubirea actioneaza asemenea, dar procesul dureaza... pentru o forma desavarsita e nevoie de foarte mult timp, cum pentru un suflet curat si sensibil e nevoie de un ocean de lacrimi care sa-l scalde inddeajuns pentru a se apropia de perfectiunea aceea de nedefinit.
Parca as fi un copac in lumea asta ciudata... un copac peste care anotimpurile trec, dar nu-i fac rau, ci il fac sa devina mai maret, mai puternic. Timpul aduce orice lucru simplu la o forma din ce in ce mai potrivita, mai minunata si mai plina , mai rotunda. Asa si omul... timpul trece, omul sufera ca un copac parasit intr-un camp alb de zapada, pe care vantul o rascoleste mereu. Un fulg, o amintire, un vis furat si dus departe, sau poate inca o dezamagire. Dar... copacul nu se lasa invins si multe ierni trec peste ramurile lui, care devin mai puternice in fiecare primavara asa cum multe intamplari ne picteaza viata in diferite culori, nu tocmai calde...dar... omul e facut sa suporte tot, mai mult chiar decat cele mai puternice forte ale naturii, mult mai mult. Nu se lasa insa invins, nu se lasa smuls din radacini de uraganele de lacrimi, ci ...cultiva zambete.
Zambetul... singura arma cu care putem lupta impotriva unui destin colorat numai in nuante de cenusiu, singura sclipire roz intr-o lume inchisa, in care nimeni nu mai stie sa ofere un suras si o privire dulce...

Scrisoare... nimanui

Detalii?...prea multe! Te vei pierde in ele asa cum ea s-a inecat in lacrimi atata timp.

Intrebari?...n-au sens! Nu acum... si poate niciodata . Nu vei primi raspunsul dorit... nu o sa ai niciodata satisfactia asta pentru ca... nu meriti !

Dorinte ?... e prea tarziu! Altcineva si-a dorit inainte ceea ce vrei cu atata ardoare tu! Cum nu ai oferit atunci... acum de ce ti s-ar oferi? Nu pentru ca esti tu...nu conteaza ! Se poate trece pe langa un munte , pe langa o strada , pe langa o casa , pe langa ...orice ... de ce nu s-ar putea trece si pe langa tine fara sa ti se ofere importanta cu care esti obisnuit?
Iubire? NU! ... Te inseli.... s-a pierdut de mult, ai dus-o departe tu si au calcat-o altii in picioare. Poate asta ai vrut ... fara sa sti ca vine momentul cand vei avea nevoie de ea ca sa te ridici din prapastia in care ti-ai pierdut sentimentele....

Ura?... Nici atat ! ... Poate ca ar fi trebuit , dar nu! Ii e imposibil, nu poate, nu simte...nu are cum! Ar fi prea mult pentru un suflet ingreunat de atatea sentimente nobile... s-ar pierde tot...s-ar pierde ea ca fiinta!

Definind ingeri...


Merita incercat?...Poate ca nu, sau poate... merita sa definim ingerii din viata noastra de zi cu zi, cei pe care ii vedem, pentru ca cei din ceruri probabil nu pot fi definiti ...Cei ce traiesc printre noi, cei care sunt oameni ceva mai speciali... trimisi parca sa ne vina in ajutor, cei care pasesc pe acelasi drum si cei care stiu "definitia" iubirii .
Ei sunt importanti pentru noi, ei sunt cei care impodobesc inimi frante si le ingrijesc cu sfaturi, ei iti patrund in suflet cum nuferii isi intind radacinile pana pe fundul lacului pentru a inflori undeva la suprafata, ei sadesc speranta in interior pentru ca un mic suras sa infloreasca la exterior si sa impodobeasca chipul trist.
Ei... care la randul lor sufera, dar au totusi puterea sa fie acolo pentru noi... ei, irisii ce tin in a lor floare puterea de a schimba oamenii, puterea de a veni in ajutor... puterea de a iubi... la asta se reduce tot efortul.
Ei... crinii pe care lasa urme fiecare cuvant nepotrivit ...ei... oamenii sensibili ce au trecut prin atatea, dar ascund totul in zambete dulci si cuvinte de incurajare. Ei... pe care ii simtim atat de inocenti si de slabi uneori... ei, unic sprijin intr-o lume in care nu mai sti cum poti reactiona la atata rautate.
Ei... care sunt alaturi de noi neconditionat, ei, cei care vor sa ne fie bine. Ei exista si vor ramane acolo...undeva... mereu... asa cum parfumul de orhidee o data simtit ramane pe veci o amintire dulce.
Ei... inimi pure pe care cresc milioane de ganduri frunoase... milioane de flori de liliac ce parca adapostesc soarta intregii omeniri.
Ei... oamenii dragi noua, caractere capabile sa iubeasca atat de intens, ei... cei ce sunt din pacate atat de greu de gasit...ei... cei pentru care am face la randul nostru orice pentru a-i sti fericiti... ei... atat de rari incat parca mai repede am descoperi o multime de lalele negre pe acelasi metru de pamant, decat un om bun intre o mie de persoane.
Ei... cei carora ar trebui sa invatam sa le multumim pentru tot. Ei... singurii care mai pot schimba lumea !
Ei... ingerii din fiecare clipa de viata , ce merita sclipirea din ochii nostri si un zambet la orice pas.



P.S. Poate veti citi printre randuri... dar daca nu... simt si eu nevoia sa multumesc pentru tot unei persoane cu adevarat speciala



O multumire nu ne face mai saraci, dar un gand frumos ne va imbogati cu siguranta

O lume...

O noapte, lacrimi, vise...
O alta dimineata ,
si acelasi suflet ascuns
dupa un zambet fals...
O lumina pe care
s-au straduit altii
sa o faca sa paleasca
dupa o mare de intuneric...
O puternica parere de rau..
O alta promisiune de neincalcat...
O lume pustiita de sentimente...
O lume in care nimic nu mai e la fel...
O lume noua ...
poate mai reala !
O seara inecata in dureri, in ganduri...
cuvinte pline de sens,
iubiri atat de intense
ce vor rani mereu...
Prea multa dragoste nestinsa
de un intreg rau de suferinta ...
Prea multe inimi ranite,
Prea multe suflete pierdute si...
O multime de fluturi
ce se inalta...
si stele ce cad...
Sentimente ce se prabusesc cu putere
in inimi de portelan...
Prea multi crini
atinsi de mainile nepotrivite....
Prea multe urme lasate !
...Inima...
Un crin pe care lasa cicatrici...
toate iubirile pierdute !

Multumesc !

Da, tie iti multumesc! De ce nu ?
Tu m-ai ranit cu ale tale vorbe
Tu m-ai facut sa vars... rauri de lacrimi?
Nu! prea putin... as fi putut umple o intreaga mare,
poate chiar un ocean sau poate...
s-a format un ghetar din lacrimi...
atat au fost de reci pentru un suflet fierbinte.
Tu m-ai schimbat. In bine?
Nu cred ... schimbarea m-a facut sa vad
cat de putin conteaza sufletul.
Tu mi-ai furat somnul... da, tu!
Tu m-ai lasat fara cuvinte
cand aveam atatea de spus...
Tu m-ai facut sa iubesc ce nu-mi placea deloc...
Tu m-ai ranit atat,
Tu ai lasat golul acela ce va fi
atat de greu de umplut...
Tu... sangele ce-mi curge prin vene,
Tu... apa pe care o beau,
Tu... focul fara de care nu pot trai!
Tu... privirea ta ... zambetul ala atat de...
ciudat!
Tu... cel care nu sti cine sunt !!!
Dar, de ce iti multumesc?
Pentru ca fara tine nu as avea de ce fi mandra!
Ma mandresc cu sentimentele sadite
de tine in al meu suflet de parca
as fi descoperit lalele negre
intr-un camp de trandafiri.
Sunt fericita ca simt totul
atat de intens... chiar daca tu nu meriti!
Si... ar mai fi ceva...
Iti multumesc fiindca exista
atatea randuri scrise de al meu stilou
pe o inima de piatra ce se ingreuneaza cu fiecare cuvant...
acea piatra ce nu va putea fi sparta... niciodata !

Infranta

M-ai inchis!
Gata, s-a terminat!
Mi-ai prins sufletul ...
cu o privire
si l-ai strans in catuse
de lalele rosii...
Ai cusut pe franturi de fulger
inimi de trandafir ...
si m-ai lasat acum la poarta inimii
pazita de un crin,
doar un simbol
si nimic altceva!

P.S. Cauta-ti numele scris pe farame de mare la gatul meu ... sau ... mai bine nu ! O sa ma faci sa te mint ca e numele meu!

Iarta-ma !

Iarta-ma! De ce ? Pentru ca te-am iubit prea mult.
In primul rand iti cer iertare tie...offf... iar te pun pe primul loc ... si nu e deloc bine.
Era cineva care merita acest loc mai mult decat il meriti tu! Dar... pot avea toate stelele cerului senin daca nu am luceafarul sufletului meu si ma pot bucura de iubirea oricui... daca dragostea ta nu e pentru mine... nici a mea nu va fi pentru altul.
Am avut ceva ce nu pretuiesc decat acum ca am pierdut, ca l-am lasat sa plecesi mai mult... ca l-am indemnat sa o faca. Avea tot ce-ti lipseste tie si poate tocmai de asta... era prea minunat!
A plecat... negura timpului mi l-a furat si pe el, lumina atat de intunecata, focul atat de rece, picatura aceea de apa de care aveam atata nevoie ca sa te uit... a plecat.
Nu am putut sa-i ofer scanteia atat de importanta... raza de lumina din intunericul disperarii, fulgul de nea din ajunul Craciunului... poate lacrima din marele uscat al chipului meu...
Iarta-ma ! De ce ?...

Decor ( ceva frumos ce poate ar fi existat)

Totul incepe cu un mic detaliu si se desfasoara intr-un decor aparte...

Pentru mine, totul incepe cu pomul din fata ferestrei ce vegheaza asupra mea zi si noapte. Maretia lui domina curtea, coroana atat de stufoasa loveste cu putere acoperisul casei cand vijelia de afara se intalneste cu cea interioara si zgomotul crengilor ce parca stau sa se rupa se identifica perfect cu suspinul inimii ce plange dupa coltisorul pe care ai uitat sa il inapoiezi cand ai plecat. E copacul din care am cazut prima data, e copacul printre ramurile caruia iti zaresc chipul, e copacul care a fost martorul iubirii mele. Toamna el plange o data cu mine pierderea ta, eu cu lacrimi amare, iar el cu frunzele ce fost-au candva verzi. In fiecare iarna e martorul iubirii de gheata ce iar se infiripa intre noi si primavara infrunzeste de dragul sentimentelor noastre.

Cu fiecare frunza mai spune o poveste de dragoste si mai adauga o fila moarta la cartea iubirii. Vara suporta caldura ingrozitoare asa cum eu suport focul ce mistuie sufletul incarcat cu iubire pregatindu-se sa mai piarda inca o data marea de sentimente scrise pe frunzele sale.

O data lasat in urma copacul maret, se iveste in fata mea trandafirul alb din coltul gradinii, acelasi din care tu ai rupt prima floare pe care mi-ai daruit-o. Lui i-ai furat atunci un bulgare alb ce m-a lovit puternic in suflet si a rupt bucatica pe care tu ai primit-o in dar. E acelasi trandafir de care ma foloseam in copilarie pentru a afla daca ma iubesti, acelasi trandafir care m-a facut sa sper la iubirea ta, dar acelasi trandafir care ma facea adesea sa imi pierd orice speranta. E floarea cu care am asemanat prima data iubirea mea, cu ajutorul careia mi-am explicat atractia pentru tine si aceeasi care m-a ajutat sa inteleg distanta ce a intervenit intre doua suflete. Bulzul pur te atragea prin mirosul sau si te facea sa il atingi datorita catifelatelor petale, iar tu ma atragi prin parfumul dragostei pe care il lasi in urma ta si ma faci sa iti simt atingerea pe piele si acum cand nu esti langa mine. Trandafirul insa, are si puterea de a ma indeparta prin spinii de pe tulpina sa, asa cum dragostea ma face sa plec pentru a nu indura tepii pe care privirile tale ii infig in inima mea de puf.

Dar... merg mai departe , apas cu putere clanta ce va deschide poarta spre lumea plina de amintiri si detalii atat de dragi.Fiecare gard, fiecare banca , fiecare pom si fiecare bulgare de pamant pastreaza parfumul tau, parfumul iubirii mele desfasurate in acest cadru magic . Pasesc afara si ochii imi sunt prea inlacrimati sa mai pot zari ceva clar...banca din coltul strazii...liliacul din fata mea... totul e doar o pata de culoare asa cum iubirea mea a fost o sclipire in ochi de copil.

Adio

Am strans in mine cioburi de cristal albastru
In mine flacari ascutite, ude,
Iubiri pierdute.
Dar azi... lasat-am eu afara
Roua fierbinte ce pururi ea a fost acolo
Si... i-am lasat ceva cu ea, sa nu se simta singura,
I te-am lasat pe tine, ce mereu fost-ai al ei izvor.

Doar tu

Raze de soare auriu

se perinda pe cer

si scriu pe nori povestea lor

cea plina de mister.

Albastrul rau curge usor,

nimic nu-i sta in cale,

izbeste munti croindu-si drum

printre carari la vale.

Lumina soarelui atinge

pamantul ud de mai

si-ncet elibereaza-n zbor

aripi de ingeri.

Ulmii bartani se clatina usor

si-acum de frunze incarcati

trimit in sufletu-mi sarman

un dor de fericire fermecata.

Cararea iar ma duce serpuind

spre valea-ntunecata

valea iubirii noastre

cea pe care... am vazut-o palind.

Albe luciri apar in fata-mi

caci soarele inca patrunde

prin ramurile dese

si-n ele eu te vad pe tine!

As vrea...

As vrea sa uit tot,

sa te las,

sa ma agat de o speranta

si sa nu permit sa-mi scape

sansa la fericire...

De ce nu te dezlipesti din inima mea,

de ce imaginea ta a ramas

in fata ochilor pe veci,

de ce un zambet de copil

n-a putut sterge tot ce-a fost?

As fi vrut sa fi fost toata viata

concentrata-n voci de ingeri,

as vrea sa nu-ti aud acum glasul

soptindu-mi la ureche...

tot ce-mi doresc!

As vrea sa nu fi existat

ziua in care te-am vazut

as vrea sa rup din calendar

sa sfasi cu mainile goale

toate zilele in care te-am vazut!

As vrea sa privesc iar in jur,

sa ma bucur de lume,

sa vad iar o stea cazatoare,

dar... sa nu-mi mai doresc

ce mi-am dorit intaia oara

Acum as cere sa te uit,

pe cand atunci nu mai stiam

cum sa ajung la tine.

Atunci am vrut sa vi si... ai venit

Acum vreau sa te uit si... nu mai pot

As vrea sa nu-mi fi ascultat

atunci Dumnezeu ruga,

poate ca n-ar fi existat

atatea lacrimi si atatea

amintiri cu tine.

Tu...

O picatura de ploaie pe pamantul sec...

Cadoul de Craciunpentru un copil lovit de soarta...

O raza de lumina pentru un nevazator...

Un sunet stins pentru omul care nu s-a bucurat niciodata de auz...

Un cuvant pe buzele unui om mut...

Tu langa mine!

Toate pricinuiesc aceeasi bucurie

pe care ai putea-o vedea in ochii mei
daca ai veni...

Aceeasi bucurie care m-ar face sa uit cat am suferit,

Zambetul de care ai avea parte

daca m-ai strange acum in brate si m-ai saruta...

Fericirea aceea deplina!

Dar... poate sa ploua in desert

si medicii pot face minuni...spre deosebire de mine...

Eu...cea care a cedat deja,

cea care incearca din rasputeri sa te uite,

cea care si-a promis ca nu vei afla niciodata ce simte...

si totusi ai aflat,

cea care te iubeste nespus si te vrea alaturi,

cea care promite acum ca nu iti va ceda niciodata

si mai mult ca sigur ar face-o in secunda urmatoare...

Doar ea!

Anii...

Ce zile si ce viata! Mi-a fost daruita cu prea multa dragoste si sunt prea iubita (nu de cine trebuie dar sunt)ca sa imi doresc sa o pierd sau ca macar sa ma gandesc la asta.

Am fost copilul acela zambaret care putea aduce lumina pe chipul celor din jur... Dar acum nimeni nu poate aduce lumina pe fata mea.

Pana intr-un moment puteam zbura oriunde si mi se parea ca pot obtine orice imi doresc prin lupta , dar acum am renuntat la speranta si fara lupta viata mea nu inseamna nimic. Acum ceva ma tine legata de maini, inchisa intr-o cusca de gheata ce se inunda. Parca vad apa ce creste milimetru cu milimetru si imi ineaca mai intai sufletul. In jur totul e roz... parca toti cei dragi ma indeamna sa ies, sa evadez si sa ma reintorc la ei, dar nu pot, sunt legata strans, prea strans, si totul e sufocant, prea sufocant.

Incerc sa ies... parca as merge pe loc, parca pamantul nu se misca sub talpile mele, parca fiecare pas ma sufoca mai tare, parca nu pot trai fara aceasta inchisoare.

Oamenii incearca disperati sa ma salveze... Ma vad aproape fara suflare in fata lor... parca vad fluturele multicolor ce se ridica spre cer, un cer rosu, o data cu sufletul inca tanar al meu in timp ce trupul atat de fragil ramane fara suflare pe blocul de gheata care ma frige.

Nu! Nu vreau sa ii vad pe ei plangand, e prea mult, mi se pare ca am plans eu cat pentru o lume intreaga si nimeni nu stie asta. N-am vrut sa stie asta... Vreau sa fiu persoana aceea puternica in care sa aiba cu totii incredere...Chiar vreau !

Dar nu pot, raman inchisa in cusca ce se strange in jurul meu si nu mai vad nimic, aproape nimic, mai vad doar acea imagine in care cred si nu stiu de ce...acea imagine cladita pe nimic.

Te rog, lasa-ma sa sper in continuare in aceeasi tacere de pana acum ...

Daca...

Daca as fi un mugure de primavara,
mi-ai da caldura ta,

m-ai ocroti ca sa-nfloresc in pumnul tau ?

Daca as fi o pasare calatoare,

ti-ar parea rau

ca plec in fiecare toamna

si nu te mai bucuri de muzica mea?

Daca as fi un copac uscat,

m-ai taia de la radacina

sau poate-ai astepta sa-mi dea lastari

ai vrea sa ma aduci la viata

cu seva dulce a buzelor tale ?

Daca as fi o floare,

ai astepta sa vina primavara

ca sa-nfloresc,

m-ai uda cu ale tale lacrimi de dor?

Daca as fi o carte,

m-ai rasfoi doar ca sa vezi ce e la suprafata

sau ai sorbi fiecare cuvant

doar ca sa ma cunosti?

Dar daca as fi pur si simplu eu

cea care te iubeste

mi-ai da otrava buzelor tale sa devin...

dependenta de al gurii tale drog?

Ai venit iar...

Ai venit iar...
ai furat fericirea gandului
ca te-am uitat

Realitatea-i izbitor de dureroasa
caci te iubesc mai mult.
Nu ne-am vazut
de-atata timp si poate ca eu am crezut
ca dragostea a disparut.

Dar tu...
ai lasat o amprenta
a buzelor de catifea
pe trupul meu firav.

In noapte sfanta aparut-ai
din nou in viata mea
si-ntr-un decor la fel de feeric
tie ti-am jurat dragostea.

Trecut-a timpul
boala-mi insa nu s-a dus
e incurabila... ea, dragostea !

Cine te-a trimis in calea-mi iar
Cine?
Cine m-a facut spre tine sa ma-ntorc
Cine?
Cine ma uraste atat de mult,
incat m-a lasat sa te vad...
pe tine-n a Sa casa ?

Iubesc!
Privirea ta-mi apare-n fata,
te vad, aproape ca te simt,
te vreau aici iar langa mine...
Zambesc !

Te apropi incet,suspin,
nu vreau sa cred ca vi,
vorbe dulci spre a ta ureche...
Soptesc!

O clipa si tu ai ajuns
deja mult prea aproape
sa imi simt corpul de tine atins...
Doresc!

Incep sa ma apropi eu
de tine, de iubirea ta,
dar fug, ma-ndepartez din nou...
Gresesc!

E prea tarziu acum,
in urma ta n-a mai ramas
nimic si-acum doar in privirea ta, eu ...
Ratacesc!

Nu te mai vad, te-ndepartezi rapid,
sub ochii mei ramane doar
banca pe care m-asteptai in soapta...
Inebunesc!

Dar te intorci, apari de nicaieri,
ma prinzi si nu-mi dai pace,
ale tale sarutari dulci, aproape ca ma ...
Topesc!

Imi rasfiri parul pe spatele gol,
imi atingi fata uda
de-atatea lacrimi si simt ca ...
Traiesc!

Iarba, covorul iubirii noastre devine
crengi de copac, cearsafuri
nu-mi mai e frig acum...
Iubesc!

Iubirea...un fenomen?

Si poate iubirea e un fenomen, dar de ce tu, de ce eu, de ce noi ?

Cand tuna, oare fulgerul apare intre doi nori care se cearta sau intre doi care se iubesc? Si daca ei nu se aleg intre ei, ci totul este intamplator, oare lumina si "strigatul" lor e la fel? Oare doua persoane ce se iubesc si-au dorit cu adevarat sa fie asa sau doar destinul le-a adus aici? Se spune ca atunci cand ti prea mult la o persoana, aceea va fi prima care te va rani, dar ea chiar iti poate dori raul? Si daca nu, atunci de ce cu totii ii ranim pe cei la care tinem ?

Ploaia ce urmeaza dupa tunete puternice reprezinta oare tristetea de dupa o cearta a norilor alburii sau "lacrimile" lor cand isi realizeaza apropierea? Dar daca picaturile unei ploi de toamna se transforma incetul cu incetul in minunati fulgi de nea... Pot fi acestia cadouri unice pentru fiecare indragostit ce paseste pierdut, ingandurat si singur pe asfaltul rece si inghetat in asteptarea celei sau celui pentru care ar face orice?

Atunci inseamna ca cerul innorat de toamna ar trebui sa fie o bucurie pentru toti... Si... in iarna friguroasa nu ar trebui sa fim fericiti privind cadourile pe care gerul napraznic ni le-a trimis la ferestre? Pentru un indragostit iarna poate fi un anotimp pur, care , desi rece, ofera sufletului fierbinte caldura de care are nevoie numai prin intermediul dragostei ce pare sa se intensifice cu fiecare fulg de omat ratacit...

Si...curcubeul ce apare dupa prima ploaie de primavara ? Il zarim, oare, dupa ploaie asa cum simtim dragostea dupa o simpla incrucisare de priviri?... Curcubeul ne inveseleste prin culoare si puritate, pe cand dragostea ne cuprinde fara a se face observata si ne patrunde direct in suflet. Ochii se bucura de curcubeu si inima de dragoste, dar, pana la urma, inima va suferi si ochii vor lacrima, poate, doar din iubire, acest sentiment pur care nu a crutat pe nimeni de durere... Bucuria oferita de curcubeu e trecatoare, pe cand suferinta data de o dragoste pierduta va ramane ascunsa in adancul inimii, posibil, pentru totdeauna.

Dar poate oare un adolescent indurerat sa se bucure de venirea primaverii si sa retraiasca amintiri ce ii cutremura sufletul, inconjurat de verdele pur al iubirii primavaratice? Poate, o data cu revenirea la viata a naturii reinvie si sentimentele "pierdute" intr-o iarna friguroasa...sau, poate ele au trait intotdeauna in adancul inimii, asa cum bobul de grau traieste protejat in interiorul pamantului doar pentru a incolti la venirea primaverii. Si poate in inima are loc un cutremur imens cand sentimentele incoltesc si revin de fiecare data din ce in ce mai puternice, punand stapanire pe toata fiinta indragostitlor. Are loc oare in inima franta de atata dragoste o tornada, o tornada de sentimente, o tornada a iubirii?

Poate cand Soarele ofera florilor caldura pentru a imboboci si pentru a inflori umpland universul intreg cu o mireasma placuta; dragostea ofera omului puterea necesara pentru a trece cu bine peste orice si pentru a renaste din ce in ce mai puternic doar din dorinta de a-si face simtita prezenta si de a impartasi sentimentul persoanei iubite...Si...la venirea verii sa poata privi stelele cu aceeasi putere si iubire cu care priveste ochii sufletului pereche. Doar stelele sunt povesti de iubire, iar lumina lor... intensitatea cu care iubesc oamenii. Si poate o stea cazatoare nu ar trebui sa ne intristeze, ci doar sa ne faca fericiti, pentru ca povestile de dragoste au si ele un sfarsit la fel ca toate fiintele ce trec prin viata pentru a lasa ceva in urma lor - iubirea.

Iubirea exista pe lume doar pentru a ne face fericiti! Nimeni nu ar trebui sa sufere din iubire si, totusi... cu totii suferim la un moment dat. Suferinta, insa, nu trebuie sa reprezinte decat un nou inceput care sa ne dea curajul sa ne cunoastem mai bine pe noi insine si sa recunoastem ca IUBIM !