Tocmai s-a mişcat un fir de iarbă sub
tălpile ei. Luna, pământul, iarba şi aerul ce o ineacă îi spun o poveste,
fiecare element are vocea lui şi metoda proprie de a se face înţeles.
Simte viaţa sub picioarele ei, covorul de
iarbă ce ascunde atâteamici creaturi, şi pământul...S-a gândit oare până acum
că sub tălpile ei îşi construiesc vieţile zeci de gângănii? S-a gândit că viaţă
lor e acolo, sub pământ, şi nu se plâng că sunt călcate zilnic de sute de
oameni? Nu, nu a simţit asta până acum, nu ştie să asculte natura.
Înaintează cu gândul la lumea mică ce o
înconjoară... Luna îşi revarsă lumina în părul ei castaniu şi simte aerul din
ce în ce mai rece sfâşiindu-i obrajii roşii, dar e vară, ce are vântul cu
chipul ei ?
În faţa sa covorul verde se schimbă văzând
cu ochii, totul în jur se trezeşte la viaţă, toate gâzele pe care le-a simţit
gâdilându-i uşor tălpile încep să-i vorbească, dar nu înţelege nimic, totul e
un vuiet de nedescris şi o dor ochii de mişcarea continuă a micilor fiinţe sub
lumina lunii. Astrul parcă s-a aliat lor, o orbeşte, vântul devine mai
puternic, dar copila în tălpile goale nu închide ochii, vrea să vadă lumina
lunii, vrea să simtă furia vântului şi vrea să atingă fiecare vietate cu pielea
catifelată şi albă a mâinilor ei.
Viaţa palpită sub ochii ei, nimic nu se mai
mişcă dezordonat, totul capătă un sens. Se întinde pe spate şi priveşter spre
cer şoptindu-i uşor covorului moale "noapte bună" şi adoarme ştiind
că nu le e cu nimic mai presus vietăţilor microscopice.
S-a trezit! Lumini albe, străluciri ale
primei raze de lumină sfâşie marea de întuneric în care a deschis ochii.
Aşteaptă să simtă aşternutul moale pe care
a adormit, dar simte rece, o răceală ce îi face trupul să tresalte. Ochii ei încearcă
să scruteze întunericul încă neatins de razele jucăuşe de lumină albă, în
căutarea a ceva cunoscut, încearcă din răsputeri să zărească trunchiul măreţ al
copacului la a cărui umbră se adăpostea cu o zi în urmă, dar ochii ei sunt prea
obosiţi, sau... neobişnuiţi cu fascicolele microscopice de lumină ce în loc să
destăinuie ochilor săi căprui secretele a ceea ce o înconjoară, ascund mai
adânc misterele împrejurimii în care tânăra a deschis ochii aşteptând un
răsărit privit din grădina casei părinteşti, nu de niciunde.
Încearcă să se ridice, îi e teamă, teamă de
ceea ce nu vede în jur. Oare unde e cireşul imens din grădină, oare unde sunt
casele vecinilor ce stăteau ascunse după copaci măreţi? De ce nu vede nimic
şi... de ce îi e atât de frig?
Ridică uşor o mână în faţa ochilor, abia
îşi zăreşte propriile membre, dar lumina încă se joacă pe cer. Nu distinge
nimic în negura de nepătruns, îi e şi mai teamă acum. Tălpile ei stau pe ceva
rece, totul în jur pare de gheaţă, dar a adormit pe un covor de iarba de vară,
ce poate fi atât de rece? Pipăie uşor suprafaţa pe care s-a trezit, rocă, pur
şi simplu rocă, stă pe o imensă piatrăşi nu a ajuns încă la nicio margine.
Ar vrea s-o ia la fugă spre nicăieri,
încearcă să grăbească pasul spre locul unde ştie că trebuie să se afle casa
părintească, dar nu vede nimic, se impiedicăşi ajunge iar cu palmele pe roca
rece. Acum îi frig mâinile mici, s-a rănit, dar nu zâreşte nimic, nici măcar
propriile-i degete. Se ridică, dar nu se simte plină de praf, totul a fost
solid, nicio urmă de sol, nicio urmă de nimic. Aleargă spre casă, luminile de
pe cer o orbesc acum, au devenit mai intense, jocul lor e mai energic. Merge
spre nimic, începe să obosească, picioarele deja nu mai răspund comenzilor ei,
o dor palmele, se prăbuşeşte uşor la pământ şi cu faţa în mâini nu mai aşteaptă
nimic, vrea să se termine totul. După câteva clipe, sau ore, sau zile, simte că
ceva începe să-i încălzească chipul rece brăzdat încă de lacrimi.
Deschide ochii cu frică şi neliniştea ei se
risipeşte pentru o scurtă perioadă. Vede, vede soarele, sau ceva ce pare să-i
semene. E mai roşu acum, dar mai puţin arzător şi luminează roca albă pe care
ea stă aşezată. E lumină, ochii ei nu mai sunt nevoiţi să facă faţă
întunericului, dar se luptă cu o lumină în care totuşi nu zăresc nimic. Totul e
plan, totul e o bucată mare de piatră, oare se sfârşeşte cândva, sau la
nesfârşit în jurul ei se întinde o altfel de câmpie, fără sol, fără iarbă, fără
vietăţile ce păreau a-i fi spus noapte bunăînainte să adoarmă.
Alb, prea mult alb o înconjoară, o sufocă.
Lumina ciudată se răsfrânge pe roca de sub tălpile ei şi sclipirile îi rănesc
ochii. Ar vrea să zărească în jur altceva decât alb, dar totul se pierde sub
privirea ei înspăimântată, roca nu se mai deosebeşte de aer, nu se mai distinge
de cer, sau... de locul unde în viziunea ei ar trebui săse afle cerul, căci nu
mai e nicio diferenţă, totul e de un alb pur deconcertant. Închide uşor ochii,
întunericul o sperie mai tare, nu vrea să îi deschidă iar, ştie că ar răni-o
lumina, dar nu îi poate ţine închişi de atâta teamă.
Cu
ochii acum întredeschişi încearcă să dea
contur peisajului plan ce o înconjoară. Nu vede nimic în afară de alb, şi totuşi
rocile calcaroase parcă se macină în boboci de lelele roşii ce protejează lumea
în interiorul lor. Închide iar ochii şi imaginea feerică dispare, imaginaţia ei
încearcă să găsească repere în marea de alb, dar până şi ultimul boboc de
floare se pierde uşor şi duce cu sine speranţa că prin culoarea pură şi
obositoare a rocii pătrunde câte o pată de culoare. Iluziile datorate luminii
se pierd şi ea rămâne din nou singură într-un cald peisaj glaciar.
Încearcă să găsească ceva, înaintează, sau
cel puţin aşa crede, îşi mişcă picioarele, face paşi mici, dar decorul rămâne
identic, nimic nu se schimbă, doar ea oboseşte cu fiecare pas făcut spre nicăieri,
un nicăieri al durerii ce-i cuprinde întreg corpul, un nicăieri al celor ce o înconjurau
cu puţin timp în urmă, un nicăieri în care vrea să regăsească boboci de lalea
ce ascund sub petale suflete pure.
Se opreşte din nou, oare cât timp a trecut
de când încearcă să ajungă undeva, ore, minute, zile? Parcă nu a mers atât de
mult, deşi îi ard tălpile. Caută cu privirea cercul roşu ce o încălzea cu raze
de lumină albă, poate se va ghida după el, dar spre ce răsărit să-şi îndrepte
privirea, unde se face diferenţa dintre rocă şi cer, dacă la doar câţiva paşi în
faţa ei se află un munte, după ce se va pierde soarele roşu? Zăreşte mingea de
lumină, dar nu s-a mişcat deloc, e tot deasupra ei şi aruncă asupra-i scântei
arzătoare. Acum e mai închis, sau poate ochii ei au obosit şi nu mai sunt
capabili să-i distingă culoarea. E totuşi acolo, deci încă nu se înserează.
Imaginaţia ei începe să lucreze, dar mintea nu mai vrea să proiecteze nicio
imagine, se luptă cu lumina fără a crea o oază de culoare, un paradis de linişte,
un mic loc colorat.
Priveşte cercul de foc şi nu se mai gândeşte
la nimic, sau ... asta încearcă. Ochii mici i se împăienjenesc în timp ce
soarele îşi pierde din strălucire. Începe să se întrebe de ce nu aude nimic,
totul e lipsit de orice sonoritate, în jurul ei nu se aude niciun sunet. Ar
vrea să audă ceva, să zărească ceva, dar stă în mijlocul unui univers alb pătat
doar de un soare ce devine pământiu şi nu aude nimic. Liniştea o doare, parcă
timpanele ei sunt mai afectate de calm decât de zgomot, ar vrea să audă orice.
Închide ochii din nou şi aţipeşte cu capul
pe mâinile mici şi cu părul răvăşit pe suprafaţa nesfârşită. Se trezeşte brusc,
e speriată şi ar vrea să plângă, dar odată cu prima lacrimă observă jocul de
culori ce parcă i se imprimă pe mâinile albe, pe chip, pe tot.
Nu mai e totul alb în jur, şi-a dorit
culori şi acum are în faţă universul colorat la care visa în marea de alb. Dar
e tristă, nu ştie de ce culoarea nu-i e de ajuns, e linişte, totul se mişcă uşor...
ce frumoase sunt culorile! Parcă le uitase de la atâta alb. Dar... Nu se poate
bucura de culoare, parcă zâmbetul i se opreşte în suflet şi nu vrea să-i apară
pe chip.
Urme roşii încep să contureze obiecte, dar
nu vede nimic concret, totul e obscur, nu are suficientă lumină... culorile ar
arăta mult mai bine luminate din plin de raze calde. Tenul ei alb începe să
prindă culoare în acelaşi timp cu peisajul din jur, încă nu poate să picteze cu
privirea nimic, dar vede culoare şi asta o face mai fericită.
Uşor-uşor, fără să realizeze, o adiere de
vânt îi desenează un zâmbet pe chip, e fericită în semiîntuneric, e înconjurată
de culoare şi zâmbeşte. Ochii i se închid uşor, obosiţi de jocul culorilor şi
... din momentul de linişte o trezeşte un sunet. E un sunet ce împreună cu
multe altele formează o simfonie ce intră în universul culorii ce se mişcă şi
formează un întreg colorat şi plin de zâmbete.
Şi ... când lumina începe a-şi face simţită
prezenţa, o conduce printr-un culoar de nuanţe în universul ei, în iarba verde,
în viaţa ei minunată, unde are Culoare, Zâmbete, Sunet şi, ca să nu rămână
prinsă în neant... Lumină !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu