Ploua...

    Ploaia marunta stinge usor caldura unei zile toride. Fiecare strop cade in dezordine, abatut din drum de o adiere de vant, si apoi totul se linisteste ca sa reinceapa dupa cateva clipe.
    Mirosul de praf imi inunda narile si zgomotul picaturilor pe acoperisul cald ma calmeaza. Se contureaza incet linistea de care am nevoie, deranjata doar de scartaitul ce se aude din departare si de norii ce parca nu mai au loc pe cer si au inceput lupta.
    E o batalie ce ofera auzului o clipa de trezire care il dezobisnuieste de sunetul ritmat al ploii ce ma adoarme.
    E lupta lor ce ma invaluie incet, e lupta picaturilor de ploaie ce se desprind cu greu si cad pe un pamant pregatit pentru racoarea lor, e lupta vantului ce misca totul in jur... parca in pasi de dans. E lupta naturii cu ea insasi si lupta mea cu gandurile ce ma cuprind cand ploua.
    E o batalie incorecta cu regretele ce s-au strecurat in sufletul meu asa cum picaturile de ploaie sunt inghesuite de vant in orice colt de natura, o batalie pe care o voi castiga cand ploaia va inceta sa mai bata la geam.

Din întâmplare...

    Coincidenţe la orice pas şi aripi frânte înainte de a şti ce înseamnă zborul. Poate voi învăţa să zbor după ce voi reuşi să mă ridic...

    Şi când o mână mi se întinde dintr-un loc din care de mult aşteptam să o zăresc, sunt uimită, dar radiez de fericirea ce tocmai mi-a adus o lacrimă în colţul ochiului.

    Un fir de iarbă se clatină uşor şi mă întreb de ce face asta? Eu nu simt adierea vântului! Poate e la fel şi cu duioşia din ochii celor din jur, eu o simt, poate spre deosebire de alţii mult mai puternici decât un fir de iarbă şi decât mine cărora le e greu să vadă lucruri mici.

    Fiecare mişcare şi fiecare gest face diferenţa între a te înşela şi a avea dreptate, e greu să simţi, e şi mai greu să recunoşti şi cu siguranţă e aproape imposibil să admiţi că poate ai greşit cândva.

    Imi fac loc încet printre amintiri şi totul pare altfel acum, amintirile aduc regrete şi timpul mă strange încet-încet într-o tornadă a resentimentelor pentru că nu vrea să se întoarcă!

    Acum parcă şi mai repede trec minutele pe lângă mine şi pe lângă tot ce mă înconjoară, norii fug parcă din calea soarelui ce se îndreaptă aşa de repede spre asfinţit, firele de iarbă se mişcă şi mai energic, totul începe să prindă viaţă sub o adiere de vânt, apoi totul se stinge sub pânza de păianjen a amurgului...

Oare...

    Vom sti vreodata sa apreciem zambetele daca nu stim ce sunt lacrimile si ce urme ne lasa in suflet? Vom sti ce inseamna fericirea daca nu am simtit tristetea? Vom sti vreodata cu ce oameni sa ne presaram viata zi de zi daca nu am cunoscut extremele?
    Ar fi bine sa putem sti, dar soarele alterneaza cu ploaia asa cum chipul nostru emana lumina zambetelor dupa ce a fost scaldat in lacrimi. Cum am defini binele daca nu am avea ca termen de comparatie raul ?
   Ne bucuram cu adevarat de ceea ce ne inconjoara pana nu dispare? Regretam ca vine iarna la fel cum simtim ca vara ne duce tot mai departe de zapada si de caldura unui colt al nostru intr-un bloc imens de gheata ce ne arde.
    Oare ne pasa cu adevarat de noi? Sau poate, din contram suntem prea egoisti? Oare definim fericirea prin comparatie cu tristetea ce ne darama incetul cu incetul ca pe neinsemnate castele de nisip, sau definim tristetea cu gandul ca ne-am simtit candva mai bine?
    Niciodata nu suntem multumiti cu ce avem desi stim prea bine ca se poate mai rau, vrem prea mult cand ce avem ne este indestulator si nu vedem realitatea minunata ce ni se asterne la picioare pentru ca o vrem perfecta...asa cum nu va fi niciodata.

Timpul

    Timpul... Vrem si nu vrem sa treaca. Vrem sa scapam mereu si de maine si abia asteptam sa treaca saptamana, dar nu vedem ca, pe rand, fiecare zi devine trecut si fiecare cuvant nerostit, regret.
    Abia asteptam sa irosim timpul cu gandul la un maine nesigur si nu la un azi trait din plin, ne amintim de ieri cum maine poate vom rememora momentele traite azi. Timpul nu ne intreaba cand trece sau daca vrem sa faca asta si se scurge intr-un ocean de amintiri ce se vor pierde ca firele de nisip spalate de mare.
    Minut dupa minut si an dupa an umplem cu gandul la viitor si cu lucruri nespuse...Poate maine sau poate....nicicand.
    Lasam cu atata usurinta secundele sa ne scape printre degete si nu ne bucuram de zambete si priviri calde cu indoiala ca maine nu va mai fi la fel. Dar conteaza? Nu e mai important sa ne simtim astazi sufletul inundat  de zambetele celor de langa noi si sa speram ca si maine va fi la fel?
    Timpul... Ne insala si ne tine prizonieri intre viitorul ce poate nu exista si trecutul ce a fost, dar nu se mai intoarce, trecutul in care ai mai fi avut ceva de spus.