Din întâmplare...

    Coincidenţe la orice pas şi aripi frânte înainte de a şti ce înseamnă zborul. Poate voi învăţa să zbor după ce voi reuşi să mă ridic...

    Şi când o mână mi se întinde dintr-un loc din care de mult aşteptam să o zăresc, sunt uimită, dar radiez de fericirea ce tocmai mi-a adus o lacrimă în colţul ochiului.

    Un fir de iarbă se clatină uşor şi mă întreb de ce face asta? Eu nu simt adierea vântului! Poate e la fel şi cu duioşia din ochii celor din jur, eu o simt, poate spre deosebire de alţii mult mai puternici decât un fir de iarbă şi decât mine cărora le e greu să vadă lucruri mici.

    Fiecare mişcare şi fiecare gest face diferenţa între a te înşela şi a avea dreptate, e greu să simţi, e şi mai greu să recunoşti şi cu siguranţă e aproape imposibil să admiţi că poate ai greşit cândva.

    Imi fac loc încet printre amintiri şi totul pare altfel acum, amintirile aduc regrete şi timpul mă strange încet-încet într-o tornadă a resentimentelor pentru că nu vrea să se întoarcă!

    Acum parcă şi mai repede trec minutele pe lângă mine şi pe lângă tot ce mă înconjoară, norii fug parcă din calea soarelui ce se îndreaptă aşa de repede spre asfinţit, firele de iarbă se mişcă şi mai energic, totul începe să prindă viaţă sub o adiere de vânt, apoi totul se stinge sub pânza de păianjen a amurgului...