Cuvinte reci...intr-o lume fierbinte

Anii...

Ce zile si ce viata! Mi-a fost daruita cu prea multa dragoste si sunt prea iubita (nu de cine trebuie dar sunt)ca sa imi doresc sa o pierd sau ca macar sa ma gandesc la asta.

Am fost copilul acela zambaret care putea aduce lumina pe chipul celor din jur... Dar acum nimeni nu poate aduce lumina pe fata mea.

Pana intr-un moment puteam zbura oriunde si mi se parea ca pot obtine orice imi doresc prin lupta , dar acum am renuntat la speranta si fara lupta viata mea nu inseamna nimic. Acum ceva ma tine legata de maini, inchisa intr-o cusca de gheata ce se inunda. Parca vad apa ce creste milimetru cu milimetru si imi ineaca mai intai sufletul. In jur totul e roz... parca toti cei dragi ma indeamna sa ies, sa evadez si sa ma reintorc la ei, dar nu pot, sunt legata strans, prea strans, si totul e sufocant, prea sufocant.

Incerc sa ies... parca as merge pe loc, parca pamantul nu se misca sub talpile mele, parca fiecare pas ma sufoca mai tare, parca nu pot trai fara aceasta inchisoare.

Oamenii incearca disperati sa ma salveze... Ma vad aproape fara suflare in fata lor... parca vad fluturele multicolor ce se ridica spre cer, un cer rosu, o data cu sufletul inca tanar al meu in timp ce trupul atat de fragil ramane fara suflare pe blocul de gheata care ma frige.

Nu! Nu vreau sa ii vad pe ei plangand, e prea mult, mi se pare ca am plans eu cat pentru o lume intreaga si nimeni nu stie asta. N-am vrut sa stie asta... Vreau sa fiu persoana aceea puternica in care sa aiba cu totii incredere...Chiar vreau !

Dar nu pot, raman inchisa in cusca ce se strange in jurul meu si nu mai vad nimic, aproape nimic, mai vad doar acea imagine in care cred si nu stiu de ce...acea imagine cladita pe nimic.

Te rog, lasa-ma sa sper in continuare in aceeasi tacere de pana acum ...