......................................

    E  iar aproape dimineaţă… Începe prematur o nouă zi cu alt răsărit de soare ce nu mă trezeşte îndeajuns, cum nu mă trezeşte nimic înainte de râsul ei  "colorat", de ochii mici şi de gropiţele ce prind contur cu fiecare surâs.

    O să fie senin şi azi chipul ei… ca şi până acum. O să ştie şi azi să mă facă şi pe mine să zâmbesc. În dimineţile fiecăruia există o persoană care ne face ziua mai frumoasă… mai minunată, sau cel puţin ar trebui să existe. Sunt fericită ! În viaţa mea există ea, matură când vrea … copil când trebuie!

    E lângă mine dimineaţa, în miezul zilei şi în miezul nopţii ... oricând, la nevoie. Toţi avem nevoie să ştim că e acolo cineva pregătit să plângă şi să râdă odată cu noi, cineva care ne aduce zâmbetul pe buze când avem cea mai mare nevoie şi care ştie că trebuie să fie lângă noi înainte să îi cerem asta.

    Pentru toţi e important un umăr pe care să ştii că poţi plânge, un umăr pe care apoi să îţi redescoperi zâmbetul pierdut aşa cum eu mi-l regăsesc în cuvintele ei înţelepte care mă readuc cu picioarele pe pământ sau mă ridică până la cer.

    Ea m-a învăţat că pot avea aripi... că pot visa orice şi că ... dacă pot visa îmi pot atinge visul cu perseverenţă, printr-o luptă în care ea îmi e alături la fiecare pas, o luptă pe care acum ştiu că o pot câştiga, ştiu datorită cuvintelor ei pentru care îi mulţumesc.

    M-a învăţat să râd în hohote după nopţi nedormite şi să fiu eu chiar şi când am ochii în lacrimi. M-a ajutat să mă schimb şi... poate fără să ştie, m-a transformat în ceea ce sunt azi.

    Ea...cea care îmi aduce zâmbetul pe buze şi cea pe care la rândul meu sper că nu o voi dezamăgi niciodată... ea... mi-a schimbat viaţa şi numai datorită ei sunt cea pe care a făcut-o să zâmbească printre lacrimi în cele mai grele momente.

.... Nu e aproape dimineata, dar e momentul perfect.... La multi ani un pic mai devreme.... :*:*:* 

Mirajul noptii

    Tocmai s-a mişcat un fir de iarbă sub tălpile ei. Luna, pământul, iarba şi aerul ce o ineacă îi spun o poveste, fiecare element are vocea lui şi metoda proprie de a se face înţeles.

    Simte viaţa sub picioarele ei, covorul de iarbă ce ascunde atâteamici creaturi, şi pământul...S-a gândit oare până acum că sub tălpile ei îşi construiesc vieţile zeci de gângănii? S-a gândit că viaţă lor e acolo, sub pământ, şi nu se plâng că sunt călcate zilnic de sute de oameni? Nu, nu a simţit asta până acum, nu ştie să asculte natura.

    Înaintează cu gândul la lumea mică ce o înconjoară... Luna îşi revarsă lumina în părul ei castaniu şi simte aerul din ce în ce mai rece sfâşiindu-i obrajii roşii, dar e vară, ce are vântul cu chipul ei ?

    În faţa sa covorul verde se schimbă văzând cu ochii, totul în jur se trezeşte la viaţă, toate gâzele pe care le-a simţit gâdilându-i uşor tălpile încep să-i vorbească, dar nu înţelege nimic, totul e un vuiet de nedescris şi o dor ochii de mişcarea continuă a micilor fiinţe sub lumina lunii. Astrul parcă s-a aliat lor, o orbeşte, vântul devine mai puternic, dar copila în tălpile goale nu închide ochii, vrea să vadă lumina lunii, vrea să simtă furia vântului şi vrea să atingă fiecare vietate cu pielea catifelată şi albă a mâinilor ei.

    Viaţa palpită sub ochii ei, nimic nu se mai mişcă dezordonat, totul capătă un sens. Se întinde pe spate şi priveşter spre cer şoptindu-i uşor covorului moale "noapte bună" şi adoarme ştiind că nu le e cu nimic mai presus vietăţilor microscopice.

    S-a trezit! Lumini albe, străluciri ale primei raze de lumină sfâşie marea de întuneric în care a deschis ochii.

    Aşteaptă să simtă aşternutul moale pe care a adormit, dar simte rece, o răceală ce îi face trupul să tresalte. Ochii ei încearcă să scruteze întunericul încă neatins de razele jucăuşe de lumină albă, în căutarea a ceva cunoscut, încearcă din răsputeri să zărească trunchiul măreţ al copacului la a cărui umbră se adăpostea cu o zi în urmă, dar ochii ei sunt prea obosiţi, sau... neobişnuiţi cu fascicolele microscopice de lumină ce în loc să destăinuie ochilor săi căprui secretele a ceea ce o înconjoară, ascund mai adânc misterele împrejurimii în care tânăra a deschis ochii aşteptând un răsărit privit din grădina casei părinteşti, nu de niciunde.

    Încearcă să se ridice, îi e teamă, teamă de ceea ce nu vede în jur. Oare unde e cireşul imens din grădină, oare unde sunt casele vecinilor ce stăteau ascunse după copaci măreţi? De ce nu vede nimic şi... de ce îi e atât de frig?

    Ridică uşor o mână în faţa ochilor, abia îşi zăreşte propriile membre, dar lumina încă se joacă pe cer. Nu distinge nimic în negura de nepătruns, îi e şi mai teamă acum. Tălpile ei stau pe ceva rece, totul în jur pare de gheaţă, dar a adormit pe un covor de iarba de vară, ce poate fi atât de rece? Pipăie uşor suprafaţa pe care s-a trezit, rocă, pur şi simplu rocă, stă pe o imensă piatrăşi nu a ajuns încă la nicio margine.

    Ar vrea s-o ia la fugă spre nicăieri, încearcă să grăbească pasul spre locul unde ştie că trebuie să se afle casa părintească, dar nu vede nimic, se impiedicăşi ajunge iar cu palmele pe roca rece. Acum îi frig mâinile mici, s-a rănit, dar nu zâreşte nimic, nici măcar propriile-i degete. Se ridică, dar nu se simte plină de praf, totul a fost solid, nicio urmă de sol, nicio urmă de nimic. Aleargă spre casă, luminile de pe cer o orbesc acum, au devenit mai intense, jocul lor e mai energic. Merge spre nimic, începe să obosească, picioarele deja nu mai răspund comenzilor ei, o dor palmele, se prăbuşeşte uşor la pământ şi cu faţa în mâini nu mai aşteaptă nimic, vrea să se termine totul. După câteva clipe, sau ore, sau zile, simte că ceva începe să-i încălzească chipul rece brăzdat încă de lacrimi.

    Deschide ochii cu frică şi neliniştea ei se risipeşte pentru o scurtă perioadă. Vede, vede soarele, sau ceva ce pare să-i semene. E mai roşu acum, dar mai puţin arzător şi luminează roca albă pe care ea stă aşezată. E lumină, ochii ei nu mai sunt nevoiţi să facă faţă întunericului, dar se luptă cu o lumină în care totuşi nu zăresc nimic. Totul e plan, totul e o bucată mare de piatră, oare se sfârşeşte cândva, sau la nesfârşit în jurul ei se întinde o altfel de câmpie, fără sol, fără iarbă, fără vietăţile ce păreau a-i fi spus noapte bunăînainte să adoarmă.        

    Alb, prea mult alb o înconjoară, o sufocă. Lumina ciudată se răsfrânge pe roca de sub tălpile ei şi sclipirile îi rănesc ochii. Ar vrea să zărească în jur altceva decât alb, dar totul se pierde sub privirea ei înspăimântată, roca nu se mai deosebeşte de aer, nu se mai distinge de cer, sau... de locul unde în viziunea ei ar trebui săse afle cerul, căci nu mai e nicio diferenţă, totul e de un alb pur deconcertant. Închide uşor ochii, întunericul o sperie mai tare, nu vrea să îi deschidă iar, ştie că ar răni-o lumina, dar nu îi poate ţine închişi de atâta teamă.

    Cu ochii acum  întredeschişi încearcă să dea contur peisajului plan ce o înconjoară. Nu vede nimic în afară de alb, şi totuşi rocile calcaroase parcă se macină în boboci de lelele roşii ce protejează lumea în interiorul lor. Închide iar ochii şi imaginea feerică dispare, imaginaţia ei încearcă să găsească repere în marea de alb, dar până şi ultimul boboc de floare se pierde uşor şi duce cu sine speranţa că prin culoarea pură şi obositoare a rocii pătrunde câte o pată de culoare. Iluziile datorate luminii se pierd şi ea rămâne din nou singură într-un cald peisaj glaciar.

    Încearcă să găsească ceva, înaintează, sau cel puţin aşa crede, îşi mişcă picioarele, face paşi mici, dar decorul rămâne identic, nimic nu se schimbă, doar ea oboseşte cu fiecare pas făcut spre nicăieri, un nicăieri al durerii ce-i cuprinde întreg corpul, un nicăieri al celor ce o înconjurau cu puţin timp în urmă, un nicăieri în care vrea să regăsească boboci de lalea ce ascund sub petale suflete pure.

    Se opreşte din nou, oare cât timp a trecut de când încearcă să ajungă undeva, ore, minute, zile? Parcă nu a mers atât de mult, deşi îi ard tălpile. Caută cu privirea cercul roşu ce o încălzea cu raze de lumină albă, poate se va ghida după el, dar spre ce răsărit să-şi îndrepte privirea, unde se face diferenţa dintre rocă şi cer, dacă la doar câţiva paşi în faţa ei se află un munte, după ce se va pierde soarele roşu? Zăreşte mingea de lumină, dar nu s-a mişcat deloc, e tot deasupra ei şi aruncă asupra-i scântei arzătoare. Acum e mai închis, sau poate ochii ei au obosit şi nu mai sunt capabili să-i distingă culoarea. E totuşi acolo, deci încă nu se înserează. Imaginaţia ei începe să lucreze, dar mintea nu mai vrea să proiecteze nicio imagine, se luptă cu lumina fără a crea o oază de culoare, un paradis de linişte, un mic loc colorat.

    Priveşte cercul de foc şi nu se mai gândeşte la nimic, sau ... asta încearcă. Ochii mici i se împăienjenesc în timp ce soarele îşi pierde din strălucire. Începe să se întrebe de ce nu aude nimic, totul e lipsit de orice sonoritate, în jurul ei nu se aude niciun sunet. Ar vrea să audă ceva, să zărească ceva, dar stă în mijlocul unui univers alb pătat doar de un soare ce devine pământiu şi nu aude nimic. Liniştea o doare, parcă timpanele ei sunt mai afectate de calm decât de zgomot, ar vrea să audă orice.

    Închide ochii din nou şi aţipeşte cu capul pe mâinile mici şi cu părul răvăşit pe suprafaţa nesfârşită. Se trezeşte brusc, e speriată şi ar vrea să plângă, dar odată cu prima lacrimă observă jocul de culori ce parcă i se imprimă pe mâinile albe, pe chip, pe tot.

    Nu mai e totul alb în jur, şi-a dorit culori şi acum are în faţă universul colorat la care visa în marea de alb. Dar e tristă, nu ştie de ce culoarea nu-i e de ajuns, e linişte, totul se mişcă uşor... ce frumoase sunt culorile! Parcă le uitase de la atâta alb. Dar... Nu se poate bucura de culoare, parcă zâmbetul i se opreşte în suflet şi nu vrea să-i apară pe chip.

    Urme roşii încep să contureze obiecte, dar nu vede nimic concret, totul e obscur, nu are suficientă lumină... culorile ar arăta mult mai bine luminate din plin de raze calde. Tenul ei alb începe să prindă culoare în acelaşi timp cu peisajul din jur, încă nu poate să picteze cu privirea nimic, dar vede culoare şi asta o face mai fericită.

    Uşor-uşor, fără să realizeze, o adiere de vânt îi desenează un zâmbet pe chip, e fericită în semiîntuneric, e înconjurată de culoare şi zâmbeşte. Ochii i se închid uşor, obosiţi de jocul culorilor şi ... din momentul de linişte o trezeşte un sunet. E un sunet ce împreună cu multe altele formează o simfonie ce intră în universul culorii ce se mişcă şi formează un întreg colorat şi plin de zâmbete.

    Şi ... când lumina începe a-şi face simţită prezenţa, o conduce printr-un culoar de nuanţe în universul ei, în iarba verde, în viaţa ei minunată, unde are Culoare, Zâmbete, Sunet şi, ca să nu rămână prinsă în neant... Lumină !              

Poate...

    Poate ma autodistrug incet incet , poate vad viata doar in nonculori si poate vreau prea mult.

    Lucrurile mici, nevazute, carora aproape niciodata nu le dam atentie ranesc mai mult decat orice, eu ... parca in micile scapari vad sinceritatea si... ma doare.

    Ma ranesc cuvintele cu atat mai mult cu cat imi pasa... poate daca nu mi-ar pasa as trece pe langa orice si nu as simti nici macar o zgarietura in sufletul meu, dar ma doare pentru ca ma atasez atat de mult si poate e doar vina mea.

    Ma doare si poate am devenit prea sensibila la tot , dar sunt asa pentru ca ... sunt macinata pas cu pas, imi pasa si plang... plang doar fiindca imi pasa.

    As deveni nepasatoare in orice clipa si as renunta la tot din primul moment daca nu ar avea de cine sa imi pese si daca as sti ca nu dezamagesc. Nu as lupta cu morile de vant, nu mi-ar pasa de atatea lucuri mici doar pentru mine... Nopti nedormite si ore de somn infasurate in randuri necitite devin nimic... minutele se scurg in van, iar o secunda, un cuvant sau poate o privire ma face sa vreau sa lupt sau, ca acum... ma face sa plang lacrimi amare stiind ca nimic nu mai conteaza.

Pentru ca si eu ... o iubesc!!!

    O pată de culoare, o urmă roz  între marea de uniforme maro. Parcă a fost ieri, sau acum mult timp, parcă s-a întâmplat cândva când cu toţii păşeam pe un nou drum deschis la picioarele noastre.

    Ce mare era totul, ce înspăimântător era să nu ştiu încotro mă îndrept când până atunci călcasem cu grijă, ştiind ce mă aştepta. Acum... plecam la drum cu o idee preconcepută ce s-a schimbat încă din prima clipă în care m-am trezit undeva în ultima bancă privind oameni noi şi ascultând atâtea cuvinte ce parcă se interferau şi nu mai exprimau nimic. Era un nimic ce m-a lăsat să imi pun gândurile în ordine şi să privesc mai atent decât am crezut omul ce în atât de scurt timp îmi crease o impresie puternică, şi nu din cauza culorii ce nu ascundea nimic pentru că persoana de acolo, de undeva, era la fel de specială şi de dulce ca şi culoarea.

    Regret că nu mi-am păstrat undeva în minte evenimentele de zi cu zi, dar poate nu aş fi mai avut loc pentru momentele care au însemnat şi înseamnă atât de mult încât parcă totul s-a pentrecut acum câteva ore.

    Cum poţi avea atât de repede încredere într-un om care până ieri îţi era străin? ...Poate privindu-l în ochi din prima clipă şi simţindu-l acolo, implicat şi aproape de toţi.

    Privind în ochi am găsit încrederea şi curajul ce m-a făcut poate să îmi pun viaţa pe tavă, şi să simt că nimic nu trebuie să schimbe viziunea mea. Ştiam că avea dreptate când îmi spunea că nu merită să trăiesc din amintiri şi că ar trebui să merg mai departe, simţeam căldura emanată de sufletul nobil ce se ascundea şi încă se ascunde într-o oarecare măsură după masca creată de omul puternic ce ştie să-şi exprime sentimentele frumos, prin lucruri mici.

    ...Au urmat asemănări şi conicidenţe ce m-au uluit atunci când de la cea mai nehotărâtă persoană căreia i se părea să a ajuns întâmplător unde se află, am ajuns să cred că am făcut cel mai important pas din viaţa mea şi... nu a fost deloc întâmplător.

    Lucrurile mici ne definesc şi ne ajută să ne îndreptăm paşii spre un viitor ... poate nu atât de incert. Începem o construcţie pornind de la ceva mare? Ne va ieşi vreodată? Dar de câte ori pe baze mici ajungem să creăm lucruri minunate ce parcă în viziunea noastră ne ridică pas cu pas mai sus? Mai adăugăm câte o piesă clipă de clipă doar cu gândul şi cu siguranţa că vom obţine ceva măreţ. Şi... avem grijă de temelia pe care ne vom clădi iluzii şi vise cum preţuim fiecare zâmbet şi fiecare gest ce ne inspiră să credem într-un ideal. Când baza e creată din prima clipă si păzită cu orice preţ niciodată nu se va dărâma imaginea ce se conturează din ce în ce mai bine şi care începe din ce în ce mai mult să o reprezinte.

    Lucrurile mici... Sclipiri în ochii oamenilor de lângă noi şi zâmbete pline de duioşia unui suflet minunat ce mă încălzeşte şi a învăţat să mă topească pas cu pas.

    Am învăţat să o iubesc şi să mă bucur de fiecare privire adorând zâmbetele ce de multe ori îi încălzesc destul de rar chipul... Contrar aparenţelor o singură privire în ochii celor de lângă noi ne ajută să îi cunoaştem aşa cum sunt şi după dezamăgiri şi bucurii să putem fi fericiţi că am descoperit oameni minunaţi. Spre un suflet nobil drumul e poate anevoios, dar întotdeauna merită să ne înconjurăm cu oameni calzi ce ne inspiră încredere, care ne învaţă să credem în noi şi să fim puternici şi care ştiu momentul exact în care avem nevoie de un cuvânt care să ne scoată din incertitudine.

    Pentru că am descoperit un om minunat şi pentru că ştiu că a meritat tot efortul făcut ca să îl cunosc mai bine, pentru că am ştiut din primul moment că va veni clipa în care voi îndepărta şi eu masca după care încă mă ascund şi pentru că acum ştiu că după toate diferenţele de opinie se ascunde o căldură deosebită... La mulţi ani persoanei care m-a ajutat să îmi găsesc drumul şi care mă cunoaşte aşa cum sunt !

Ploua...

    Ploaia marunta stinge usor caldura unei zile toride. Fiecare strop cade in dezordine, abatut din drum de o adiere de vant, si apoi totul se linisteste ca sa reinceapa dupa cateva clipe.
    Mirosul de praf imi inunda narile si zgomotul picaturilor pe acoperisul cald ma calmeaza. Se contureaza incet linistea de care am nevoie, deranjata doar de scartaitul ce se aude din departare si de norii ce parca nu mai au loc pe cer si au inceput lupta.
    E o batalie ce ofera auzului o clipa de trezire care il dezobisnuieste de sunetul ritmat al ploii ce ma adoarme.
    E lupta lor ce ma invaluie incet, e lupta picaturilor de ploaie ce se desprind cu greu si cad pe un pamant pregatit pentru racoarea lor, e lupta vantului ce misca totul in jur... parca in pasi de dans. E lupta naturii cu ea insasi si lupta mea cu gandurile ce ma cuprind cand ploua.
    E o batalie incorecta cu regretele ce s-au strecurat in sufletul meu asa cum picaturile de ploaie sunt inghesuite de vant in orice colt de natura, o batalie pe care o voi castiga cand ploaia va inceta sa mai bata la geam.

Din întâmplare...

    Coincidenţe la orice pas şi aripi frânte înainte de a şti ce înseamnă zborul. Poate voi învăţa să zbor după ce voi reuşi să mă ridic...

    Şi când o mână mi se întinde dintr-un loc din care de mult aşteptam să o zăresc, sunt uimită, dar radiez de fericirea ce tocmai mi-a adus o lacrimă în colţul ochiului.

    Un fir de iarbă se clatină uşor şi mă întreb de ce face asta? Eu nu simt adierea vântului! Poate e la fel şi cu duioşia din ochii celor din jur, eu o simt, poate spre deosebire de alţii mult mai puternici decât un fir de iarbă şi decât mine cărora le e greu să vadă lucruri mici.

    Fiecare mişcare şi fiecare gest face diferenţa între a te înşela şi a avea dreptate, e greu să simţi, e şi mai greu să recunoşti şi cu siguranţă e aproape imposibil să admiţi că poate ai greşit cândva.

    Imi fac loc încet printre amintiri şi totul pare altfel acum, amintirile aduc regrete şi timpul mă strange încet-încet într-o tornadă a resentimentelor pentru că nu vrea să se întoarcă!

    Acum parcă şi mai repede trec minutele pe lângă mine şi pe lângă tot ce mă înconjoară, norii fug parcă din calea soarelui ce se îndreaptă aşa de repede spre asfinţit, firele de iarbă se mişcă şi mai energic, totul începe să prindă viaţă sub o adiere de vânt, apoi totul se stinge sub pânza de păianjen a amurgului...

Oare...

    Vom sti vreodata sa apreciem zambetele daca nu stim ce sunt lacrimile si ce urme ne lasa in suflet? Vom sti ce inseamna fericirea daca nu am simtit tristetea? Vom sti vreodata cu ce oameni sa ne presaram viata zi de zi daca nu am cunoscut extremele?
    Ar fi bine sa putem sti, dar soarele alterneaza cu ploaia asa cum chipul nostru emana lumina zambetelor dupa ce a fost scaldat in lacrimi. Cum am defini binele daca nu am avea ca termen de comparatie raul ?
   Ne bucuram cu adevarat de ceea ce ne inconjoara pana nu dispare? Regretam ca vine iarna la fel cum simtim ca vara ne duce tot mai departe de zapada si de caldura unui colt al nostru intr-un bloc imens de gheata ce ne arde.
    Oare ne pasa cu adevarat de noi? Sau poate, din contram suntem prea egoisti? Oare definim fericirea prin comparatie cu tristetea ce ne darama incetul cu incetul ca pe neinsemnate castele de nisip, sau definim tristetea cu gandul ca ne-am simtit candva mai bine?
    Niciodata nu suntem multumiti cu ce avem desi stim prea bine ca se poate mai rau, vrem prea mult cand ce avem ne este indestulator si nu vedem realitatea minunata ce ni se asterne la picioare pentru ca o vrem perfecta...asa cum nu va fi niciodata.

Timpul

    Timpul... Vrem si nu vrem sa treaca. Vrem sa scapam mereu si de maine si abia asteptam sa treaca saptamana, dar nu vedem ca, pe rand, fiecare zi devine trecut si fiecare cuvant nerostit, regret.
    Abia asteptam sa irosim timpul cu gandul la un maine nesigur si nu la un azi trait din plin, ne amintim de ieri cum maine poate vom rememora momentele traite azi. Timpul nu ne intreaba cand trece sau daca vrem sa faca asta si se scurge intr-un ocean de amintiri ce se vor pierde ca firele de nisip spalate de mare.
    Minut dupa minut si an dupa an umplem cu gandul la viitor si cu lucruri nespuse...Poate maine sau poate....nicicand.
    Lasam cu atata usurinta secundele sa ne scape printre degete si nu ne bucuram de zambete si priviri calde cu indoiala ca maine nu va mai fi la fel. Dar conteaza? Nu e mai important sa ne simtim astazi sufletul inundat  de zambetele celor de langa noi si sa speram ca si maine va fi la fel?
    Timpul... Ne insala si ne tine prizonieri intre viitorul ce poate nu exista si trecutul ce a fost, dar nu se mai intoarce, trecutul in care ai mai fi avut ceva de spus.

Raspunsuri...

    Tremur. Realitatea e mai greu de infruntat decat orice, e greu cu atat mai mult cu cat ma simt in acelasi timp fericita si nemultumita ca nu imi mai gasesc cuvintele. Ceva nu m-a lasat sa evit adevarul pe care atat de greu imi e sa il recunosc acum cand parca as vrea sa fiu oriunde altundeva.
    Zidul imi devine unic aliat in lupta cu nimic, in lupta ce e doar in mintea mea, lupta mea cu mine si in niciun caz cu privirea calda ce parca mi-a facut chipul sa arda.
    E greu sa rostesti in cuvinte ce ai marturisit candva la miez de noapte unei foi alese la intamplare. E mai greu poate decat daca as fi facut ceva rau, imi e aproape imposibil sa mai scot vreun sunet si totusi un raspuns cu totul diferit mi se asterne pe buze.
    Atatea planuri facute in zadar si neadevaruri puse la punct seri la rand vor ramane doar planuri ce nu vor avea sansa de a fi puse in practica datorita unui singur cuvant, unui adevar ce pare a-si fi gasit cheia ce il tinea incatusat intr-un suflet ce stia sa taca si sa fie rece.
   Singura in fata adevarului parca ma sufoc, n-am aer si raman fara cuvinte, nu am de ce sa ma apar, dar simt nevoia sa fac asta!

Masti mov...

    O lalea, una singura si un inger ce cade incet, incet si strange intre aripi albe nesfarsite raze de lumina.Un cuvant ce e mai mult decat alte mii, un cuvant ce are puterea sa ma faca sa zambesc, sa plang, sa alerg, sa visez.
    De fiecare data e mai greu sa lasi totul in urma, vrei sa uiti si vrei sa nu ai dreptate acum... sa te inseli. Simti ca te prabusesti si totusi sti ca poate ai dreptate, dar gasesti scuze. Asta e natura umana, cautam scuze unde sunt si unde nu sunt, dar nu avem ochi sa vedem ca ne construim iluzii ce nu vrem sa se darame niciodata.
    Gasim scuze mai des acolo unde ele nu exista si nu stim sa iertam cand trebuie, nu invatam ca transparenta nu  caracterizeaza oamenii puternici si nu realizam ca asa  nu-i putem descoperi. Jonglam  cu vise si iluzii create pe o panza de paianjen fara a ne da seama ca maine totul se darama in joc de domino si nu vedem realitatea ce ne apare in fata, realitatea solida, de nepatruns.
    Nu stim ce cautam acolo unde nu exista nimic si nu invatam niciodata sa privim in profunzime acolo unde se merita si cand poate ca afli ce se ascunde dupa imense masti  mov, iti e imposibil sa recunosti, nu vrei, iti pasa de ce vor si continua sa creada altii, nu-i contrazici si taci, inchizi adevarul  in suflet undeva si ... zambesti ...sti ca tu ai descoperit ceva de neclintit.
    Continui sa iti umpli sufletul cu pareri despre care sti ca nu sunt adevarate, construiesti in continuare imaginea ce tie iti pare reala, si ii lasi sa vorbeasca, tu taci , sti ca gresesc, dar poate ca pe ei nu ii va durea atat de mult sa afle realitatea ...daca o vor afla.
    Pe tine te-a durut cum numai tu sti si ai recunoscut pentru prima data ca ai gresit ... e greu ? Parca aproape imposibil pare acum sa crezi ca ai avut vreodata puterea sa afirmi lucruri pe care le regreti si le vei regreta mereu, toate din cauza unei prime greseli ... nu ai privit in ochii, nu ai stiut ca asa se darama zidul inalt si masca mov...

Iubire din neant

O raza de soare a rasarit din neant
O noua floare a rasarit in gradina de vise,
A rasarit sa ma darame
In joc de domino
Si a-nflorit ca sa emane
un nor mov de parfum...
E lamaia amara si dulce
Pelinul nespus de placut
E nascocirea acra a visului meu
Iluzia ce ma inneaca-n mlastini
Si ma ascunde-n trestii.

Asa a fost candva...

    Inca nu cred... Nu vreau sa cred... Ma doare prea tare sa cred!
    Nu regret nimic din ce am spus pana acum, dar daca atat de putin au ajuns sa ma cunoasca persoanele care au stiut mai multe decat (probabil) oricine despre mine apoape de la inceput, persoanele care au pornit in a ma cunoaste cu avantajul de a-mi fi castigat increderea din priviri. Daca ce aud acum in minte in mod repetat e purul adevar nu pot decat sa fiu profund dezamagita.
    Sunt hotarata sa nu iau decizii pripite, atata timp cat speranta ca mai sunt persoane care ma cunosc cu adevarat ramane arzanda in adancul sufletului.Sunt hotarata sa imi pastrez inca  prima parere pe care mi-am creat-o si incerc din rasputeri sa cred in continuare ca atunci nu m-am inselat si ca ma insel acum.
    Nu vreau sa am dreptate , nu vreau sa cred ca ce s-a intamplat in ultimul timp e realitatea, nu vreau sa cred ca asta e adevaratul caracter al celor ce ma inconjoara si eu ii ridicasem pe un piedestal.
    Nu vreau sa cred si nu vreau sa mi se confirme niciodata  ca asta e valoarea celor din jurul meu, iar daca asta este intr-adevar, inseamna ca nici eu nu sunt cu nimic mai buna decat ei daca traiesc in acelasi mediu si nu pot schimba nimic.
    ...Dupa o saptamana umpluta pana la refuz cu dezamagiri si decaderi ale caracterului moral sunt...
daramata !!!

Praf si ploaie...

E martie ! Se scriu povesti de iubire in noroiul de peste tot. Revin amintirile ce dor si o duc din nou spre tine printr-o mlastina plina de poze vechi si randuri scrise sub picaturi de ploaie.
S-au sters cuvintele la fel cum tu ai reusit sa uiti, sau poate... inca incerci.Nu vezi? O doare, nu s-a gandit ... a simtit.
Ploua . Vrea sa vada povestea voastra renascand din fiecare lacrima plansa de cerul alburiu, vrea sa iti vada chipul in fiecare coltisor de cer albastru si vrea sa isi oglindeasca iubirea in baltile create pe asfaltul ud.
Calca cu grija , parca ar strivi cu talpile pantofilor suflete de copii, inainteaza si parca te vede undeva acolo pe banca ce alteori era inmuiata in lacrimile ei nu in ale cerului ce plange alaturi de ea.
Se uita spre tine si te pierde, parca alergi, sau plutesti sau ...poate doar mergi agale departe din calea ei.
Alearga spre nimic si aluneca printre stropii de ploaie, o ard, o dor, o ranesc. Se prabuseste la pamant si te intorci ... nu mai vezi decat niste suvite de par blond amestecat cu pamant.

Suflet amar

Vinde-mi sufletul! Da-l, da-l pe cateva monede care sa iti tina companie in locul lui. Te rog, vinde-l! Ignora-mi rugile si lasa-mi sufletul liber, elibereaza-l din stransoarea pieptului tau, in schimbul lui poate ca vei primi ceva, iar daca nimeni nu va vrea sa iti dea ceva in schimb, te rog elibereaza-l si daruieste-i ce n-a mai avut de mult, ofera-i stralucirea unui nou rasarit.
Cruta-ma! Nu ma lasa sa simt cum ma innec in iluzii si ma hranesc cu vise. Indeparteaza-ma de pieptul tau, paraseste-ma-n ploaie, nu-mi mai lasa inima sa bata ca sa traiesti tu hranit de orgoliu.
Invie-ma cu un sarut si lasa-ma sa mor iar, uita-ma ca sa te pot uita, arunca-mi sufletul din cuibul pieptului tau si lasa-l prafuit acolo,jos, poate nu mai treci iar si poate nu se va lipi de talpile tale.
Presara-l in mare pic cu pic si poate isi va uita stapanul, arunca-l in prapastii, poate se va crapa sau ingroapa-l in desert caci poate nu iti va calca nimeni pe urme.
Incearca sa il dezbini in oricate fragmente vrei, incearca sa-l distrugi, vinde-l sau fa orice, dar sa nu uiti ca te asteapta oricat sa revi, va fi aici pemarginea patului pentru ca mereu l-am vindecat ca sa te astepte.

Abia acum...

Abia acum a uiat tot,
A iubit,
A iertat,
Va iubi,
Va ierta...
O noua dimineata
In care soarele ii mangaie chipul
Pare mai fericita si ...poate...
Sentimentele o schimba
Se simte altfel acum
Abia acum...
Ferestrele nu o tin inchisa
Ii ofera raze mangaietoare
Abia acum...
Realizeaza ca s-a schimbat,
Cand se intoarce in asternutul moale
Si ii vede chipul,
Atat de dulce,
Un suras inocent,
Doi ochi caprui,
O gura minunata
Si doua maini de catifea...
Abia acum... iubeste!

Intre neant si ... vis

Merg agale spre necunoscut si nu imi mai e teama . E intuneric si e indescifrabil de frig, dar nu mai simt nimic. Parca totul se intampla fara sa mai simt timpul cum trece , fara sa vad nimic si fara sa am puterea sa ma opresc din acest drum ce pare ca nu duce niciunde. Merg mult si totusi nu obosesc, nu ma ranesc sclipirile ce parca trec uneori chiar prin mine.
Nu stiu unde sunt si nu stiu incotro ma indrept, dar stiu ca imi e bine si nu vreau sa ma opresc niciodata. De fapt... nu stiu daca exista niciodata , parca totul se intampla atemporal. Si... incep sa treaca pe langa mine imagini pe care abia pot sa le descifrez si incep sa ma doara amintirile ... si ma dor, si ma dor ...
Deodata incepe sa se lumineze si ochii mei nu mai fac fata luminii, dar merg... Nu pot sa ma opresc si incep sa zaresc conturul vietii mele ce nu mai pare nici roz nici gri ...
Parca acum simt si mai arzanda durerea ... si imi doresc tot mai mult sa fiu in bratele persoanei iubite si sa nu mai simt frigul ce imi inneaca sufletul cu praful iubirii.

Rece...?

Rece? Poate ca de gheata cu caldura mea , poate prea rece sau poate cu atata caldura incat par rigida.
Lucesc oare cristelele de gheata fara sa emane caldura ? Mai pot fi atat de distanta cand cu fiecare cuvant cineva e raza de soare ce a invatat sa ma topeasca usor si sa ma faca sa lucesc?
Ard cristale de gheata din sufletul meu si... nu, totusi nu sunt rece, nu sunt de gheata , nu vreau sa fiu ! Sunt... distanta doar ca sa nu imi las sufletul sfasiat de alte dezamagiri.
Inima ma doare nespus si parca vreau si nu vreau sa ma apropi, si simt nevoia sa strang in brate oamenii minunati ce ma incalzesc cu iubire si ma doare ca am lasat scutul de aputoaparare la aceeasi distanta pentru toata lumea . Si ... poate ranesc si eu la randu-mi si sfasi cu sloiuri de gheata, dar nu vreau asta ...nu pentru un suflet de care am atat de multa nevoie.
Luni dupa luni de jalnice dezamagiri ce ma ranesc precum fragmentele de sticla si ma fac sa ma simt neputincioasa intr-o lume de la care ... vreau prea mult...?
Viata plina de oameni ce nu stiu cum sa infiga mai adanc pumnalul in rani inca deschise e pusa in balanta cu cea doar presarata cu cate un om minunat. Si totusi... cea din urma valoreaza inzecit mai mult.
Unde sa mai caut? Incotro sa privesc ? Unde voi mai gasi un om minunat care sa ma faca sa rad si sa plang simultan ? Si ... mai ales...cand?
Invadata de sentimente contrare... plasata intre oameni la care tin si incoltita de aceeasi intrebare ...Mai are rost?
Conteaza sa recunosti pareri ce dor , conteaza daca eu cred ca sunt rece sau nu ? Si daca pe mine ma distrug incet anumite pareri , a mea conteaza?
Adorm ... vrajita de aceleasi ganduri , ranita de regretul ca nu ma pot schimba si poate infasurata in propria-mi iluzie , crezand ca acolo , undeva , cineva intelege ca pentru mine OAMENII conteaza si fata de ei regret ca sunt RECE.
Adevarul ma doare si stiu ca ... sunt mai rece decat gheata cu singurele persoane care merita caldura.

Si..... doare

Arde ceva... mocneste si apoi ... dintr-o data se aprinde intr-un ghem sclipitor de culoare si arde ... arde...arde in mine o dorinta prea comuna , atat de simpla si atat de irealizabila ca parca ma sting o data cu sfera de foc ce se ridica spre cerul intunecat... prea inchis sa pot zari o speranta acolo, undeva , departe. Si vreau sa fiu iubita si vreau sa iubesc si vreau sa fiu stransa in brate atat de puternic incat el sa-mi simta fiecare tremur si vreau sa strang la piept la randu-mi o persoana ce grabita mi-a trecut candva prin ganduri si a rasturnat cu totul lumea mea.
Negura ma cuprinde , o negura adusa de o persoana ce transmite atat de mult si face lumea toata sa arunce zambete inocente fara sa le pese ca daruiesc ceva lumii sau poate ...face lumea sa verse lacrimi impresionata de un suflet pur ce se daruieste cu totul .
Doare iar, mai tare,mai puternic...doare ca iar am gresit si iar mi-am jurat mie ca nu mai fac greseli imature...dar,nu ma mai invart in cerc si iar nu mai vreau inapoi ce am avut candva... asta-mi aduce pe chip putina bucurie si totusi ... mlastini mai adanci ma asteapta pregatite sa ma provoiace sa raman undeva la suprafata, dar, oare , mai pot?Intr-o categorie ce-si deschisese portile pentru doua locuri TU ti-ai facut loc cu o sclipire prezenta in ochii ce oglindesc atat de multa iubire pentru tot.
Rad acum si ma gandesc ca poate totusi asa e sa fie ... si dupa un suflet romantic ce ma caracteriza candva prin cuvinte atat de incredibile mie, urma inevitabil o persoana ca TINE, o alta slabiciune si mai mare-a mea.
Eu... nu pot sa nu simt nevoia sa ofer mereu, sa inconjor cu dragoste oamenii ce ma castiga din priviri si sa pun o mare calda de iubire din al meu suflet la picioarele lor, a oamenilor ce par a trai departe de a noastra lume rea.
Iubire...un cuvant folosit poate prea devreme pentru felul meu de a fi, dar cine stie,poate incep sa ma schimb...Sper ca incep sa ma schimb si parca ... totusi nu mi-am dorit sa ofer din nou tot in asteptarea unei farame de iubire, dar asta sunt ... poate ma voi schimba ... altadata.
(P.S. Nu, nu m-am indragostit..., ar fi prea devreme sau poate prea tarziu, insa am gasit o muza poate perfecta pentru ceea ce va urma) Noapte buna... sau daca ma uit la ceas e cam tarziu sa spun asta? Abia astept sa uit de tot pentru cateva zile ... si le multumesc unor persoane speciale ca vin sa ma scoata din starea asta...