O secunda

O secunda...si o picatura de ploaie pe asfaltul ud...

O secunda...si un fulg de nea pe un acoperis inghetat...

O secunda... si o lacrima in ochi de copil...

O secunda, una, a fost de ajuns ca asfaltul sa se ude, acoperisul sa se ingreuneze cu un fulg si...un suflet inocent sa iubeasca fara scapare...

O secunda... prea mult si poate prea putin !

Prea multe zambete ranite si... prea putine clipe cu tine.

O secunda... a fost un timp prea etern pentru o copilarie distrusa, pentru o inocenta sfasiata de privirea ta.

O secunda... O farama de viata... O amintire... O lacrima. Lucruri prea dureroase... lucruri care ingreuneaza sufletul ce nu o sa mai iasa la suprafata din marea de sentimente devastatoare.

O mare albastra de lacrimi...si un mic suras ce se lupta sa supravietuiasca...si ...poate ca mai iese din cand in cand la lumina ...dar... cineva are mereu grija sa il scufunde la loc intr-un intuneric de nesuportat...

O amintire frumoasa ... intr-o lume de lucruri atat de urate...ea nu v-a supravietui...ii e prea imposibil ...si...da! Nu exista nimic prea imposibil...poate doar asta ...Sau poate ...ar mai fi ceva ...tu langa mine!

O clipa... un moment de neuitat! Privirea ta...cea mai de neuitat clipa si cel mai frumos moment ...

P.S. Stiu ca etern si imposibil nu au grad de comparatie .........:)

Scrisoare in nuante de ninsoare...

Rosu ca focul ce ii curge prin vene, un bej pal ce ii acopera chipul cand sufera, rozul unei vieti pline de zambete sau turcoazul unui colt de mare neatins? Cum?

Iubire in culori...dorinte...vise...si realitati.

Iubirea e ninsoarea umeda ce iti strafulgera privirea, copilul inocent pe care il vezi mereu, luna aceea de neatins, lebada de un alb atat de pur...sau efemera emblema a buzelor ei? Ce iti doresti mai mult? O farama de marmura calda ce iti va dezgheta sufletul sau o flacara atat de rece care va transforma universul tau in piatra?

Dorintele...spuneam ca sunt prea multe, prea puternice , prea de neinteles... Poate... nu sunt ...poate doar par a fi, dar de ce cred acum ca se transforma treptat doar in vise?

Visele, nici mai mult nici mai putin decat o transfigurare a dorintelor, ceva ce parca vedem atat de frumos noaptea si singurul lucru mirific venit sa ne rupa de realitate ziua.

Realitatea...una singura..in care timpul este atat protagonist cat si antagonist pentru povestea ta. Acum sa vedem spre ce parte se inclina balanta vietii, cum se intoarce roata, ce va fi?

De ce nu sunt mai optimista acum...? E usor de intrebat, putin mai greu sa gasesc un raspuns si... foarte greu sa il exprim ..........

Ascultand...

Ascultand vuietul ploii, il simt...

Ascultand vuietul ploii il aud...

Un pas, doi... si cati vor mai urma.

Asta nu stiu,

Nu vreau,

Nu simt.

Cu fiecare frunza calcata de picioarele lui...

Se mai striveste un vis,

Un bulgare de pamant...

Si o lacrima de lumina din ochii mei.

Mai bine ar pasi pe drumul stins!!!

Sa nu mai simt,

Sa nu mai vad,

Sa nu mai aud,

Sa raman singura...

Ascultand vuietul ploii...

Acum priveste pe fereastra!

Vezi? E senin ! ...si nu mai vreau sa ploua ..............

Jumatati de realitate...

Nimic nu se compara cu o dimineata de vara pe malul marii inspumate. Sa alergi, sa razi, sa fi tu, sa ...iubesti, sa simti o adiere de foc in parul tau inca plin de nisip... da ! ... pentru ca ati conturat fluturi mari, ati conturat o iubire imensa, o mirifica poveste cu printi si printese de care nu mai poti sa te desprinzi acum. Ei!!! Uite cine a ramas legat cu catuse de un trecut nepretuit! Uite! esti tu, tu ai nevoie sa vin sa te dezlipesc de zambetul ei.
Nimic nu se compara cu un dans in zapada. Hei ! Tocmai te-a calcat un fulg ! Ba nu, uite, era o amintire! Vrei sa te intorci sa simti caldura fulgilor de nea din bratele cui? Nu o sa spui nu-i asa? Nu o sa recunosti ca plangi decat cand nu vor mai fi nici musculite, nici flori de zapada, nici alte lucruri pe care sa dai vina pentru lacrimi? Offf... cand o sa intelegi ca picaturile astea de gheata ce se preling din ochii tai pamantii nu sunt decat din vina amintirilor, din vina TA?! Hei, dar cine mai viseaza acum, parca altcineva isi dorea file din povestile acelea " demodate" cu zane, tu de ce vrei acum o printesa?
Si totusi... nimic nu se compara cu o farama de viata arzand, nimic nu e mai minunat si totodata mai puternic, mai intens decat o foaie de hartie in foc, dar... nu-i o simpla fila a unui caiet vechi, e o bucatica din mine ce continea cuvinte nerostite, ganduri ce nu vor mai vedea alta lumina decat cea a flacarii in care se sting...Si.....parca arde prea frumos... ce ai zice daca...tot ce am auzit la umbra unui ac de pin ar arde impreuna cu ea? ..............

Nascuta pentru a iubi...

Nascuta pentru atata iubire, nascuta pentru prea multa suferinta , nascuta pentru prea mult...
Prea multe emotii contrastante, prea mult alb, prea mult nwgru, prea multa ura din exterior ce incearca sa patrunda in universul de culoare creat de atata iubire.
Prea multa durere, suflet sfaramat de suferinta, dar niciodata distrus, pentru ca iubirea nu distruge, ea macina zi dupa zi si clipa dupa clipa.
Prea multa ura de invins, rautatea ce strapunge inimi slabe, razbunarea ce incearca sa invinga iubirea, dar nu poate reusi niciodata.
Prea multe amintiri...frumoase? Poate... Dar nu, nu poate fi frumos ceva ce a secatuit trupul de vlaga si ochii de lacrimi.
Prea multe remuscari neintelese. Pentru ce se intampla tot, pentru ce prea multe remuscari, pentru atata iubire, pentru prea multe suflete ranite, pentru prea multa suferinta?
Prea multe decizii, mult prea multe.
Prea multe emotii, prea multa durere, prea multa ura, prea multe amintiri, prea multe remuscari si prea multe decizii, dar mereu atata iubire... niciodata prea multa...
Prea multa realitate intr-o lume de basm, intr-o lume in care nu sunt decat doua locuri pe aripile fluturelui de noapte.
Prea mult adevar intr-o lume de minciuni prea bine ascunse in ceata deasa a falsitatii.
Prea multa lumina in intunericul nostru, in viata noastra inchisa in boboci parfumati de trandafir.
Prea multa unicitate intr-o lume stearsa si monotona.
Prea multa culoare intre nonculori.
Prea multe...ascunzisuri intr-o campie plana in care se pot ascunde numai albastrelele intr-o mare de puf galben de papadii.
Atata iubire si prea multe mistere ascunse in labirinturi de sentimente amare.

Clipe...

Lacrimile din ochii mei ineaca apusul...parca sting focul aprins de soarele ce tocmai paraseste cerul.
Toti pleaca...unul cate unul...si o zi frumoasa se stinge o data cu inchiderea acelei usi, aceeasi usa pe care sta scris cu caractere de sange numele sau. Am ramas singura...rapita parca de versurile muzicii ce rasuna in taina. Doar eu si... catelusul de plus... pentru ca imi promit mereu ca nu voi pierde inocenta si gingasia de copil ce nu stiu cum au supravietuit atator lovituri.
Parca as fi o stanca in mijlocul oceanului... o stanca pe care valurile ce o lovesc cu atata putere nu o ranesc, ci ii dau o forma din ce in ce mai placuta. Apa sculpteaza piatra asa cum lacrimile definesc "forma" unui caracter. Fenomenele naturii infaptuiesc minuni si iubirea actioneaza asemenea, dar procesul dureaza... pentru o forma desavarsita e nevoie de foarte mult timp, cum pentru un suflet curat si sensibil e nevoie de un ocean de lacrimi care sa-l scalde inddeajuns pentru a se apropia de perfectiunea aceea de nedefinit.
Parca as fi un copac in lumea asta ciudata... un copac peste care anotimpurile trec, dar nu-i fac rau, ci il fac sa devina mai maret, mai puternic. Timpul aduce orice lucru simplu la o forma din ce in ce mai potrivita, mai minunata si mai plina , mai rotunda. Asa si omul... timpul trece, omul sufera ca un copac parasit intr-un camp alb de zapada, pe care vantul o rascoleste mereu. Un fulg, o amintire, un vis furat si dus departe, sau poate inca o dezamagire. Dar... copacul nu se lasa invins si multe ierni trec peste ramurile lui, care devin mai puternice in fiecare primavara asa cum multe intamplari ne picteaza viata in diferite culori, nu tocmai calde...dar... omul e facut sa suporte tot, mai mult chiar decat cele mai puternice forte ale naturii, mult mai mult. Nu se lasa insa invins, nu se lasa smuls din radacini de uraganele de lacrimi, ci ...cultiva zambete.
Zambetul... singura arma cu care putem lupta impotriva unui destin colorat numai in nuante de cenusiu, singura sclipire roz intr-o lume inchisa, in care nimeni nu mai stie sa ofere un suras si o privire dulce...

Scrisoare... nimanui

Detalii?...prea multe! Te vei pierde in ele asa cum ea s-a inecat in lacrimi atata timp.

Intrebari?...n-au sens! Nu acum... si poate niciodata . Nu vei primi raspunsul dorit... nu o sa ai niciodata satisfactia asta pentru ca... nu meriti !

Dorinte ?... e prea tarziu! Altcineva si-a dorit inainte ceea ce vrei cu atata ardoare tu! Cum nu ai oferit atunci... acum de ce ti s-ar oferi? Nu pentru ca esti tu...nu conteaza ! Se poate trece pe langa un munte , pe langa o strada , pe langa o casa , pe langa ...orice ... de ce nu s-ar putea trece si pe langa tine fara sa ti se ofere importanta cu care esti obisnuit?
Iubire? NU! ... Te inseli.... s-a pierdut de mult, ai dus-o departe tu si au calcat-o altii in picioare. Poate asta ai vrut ... fara sa sti ca vine momentul cand vei avea nevoie de ea ca sa te ridici din prapastia in care ti-ai pierdut sentimentele....

Ura?... Nici atat ! ... Poate ca ar fi trebuit , dar nu! Ii e imposibil, nu poate, nu simte...nu are cum! Ar fi prea mult pentru un suflet ingreunat de atatea sentimente nobile... s-ar pierde tot...s-ar pierde ea ca fiinta!

Definind ingeri...


Merita incercat?...Poate ca nu, sau poate... merita sa definim ingerii din viata noastra de zi cu zi, cei pe care ii vedem, pentru ca cei din ceruri probabil nu pot fi definiti ...Cei ce traiesc printre noi, cei care sunt oameni ceva mai speciali... trimisi parca sa ne vina in ajutor, cei care pasesc pe acelasi drum si cei care stiu "definitia" iubirii .
Ei sunt importanti pentru noi, ei sunt cei care impodobesc inimi frante si le ingrijesc cu sfaturi, ei iti patrund in suflet cum nuferii isi intind radacinile pana pe fundul lacului pentru a inflori undeva la suprafata, ei sadesc speranta in interior pentru ca un mic suras sa infloreasca la exterior si sa impodobeasca chipul trist.
Ei... care la randul lor sufera, dar au totusi puterea sa fie acolo pentru noi... ei, irisii ce tin in a lor floare puterea de a schimba oamenii, puterea de a veni in ajutor... puterea de a iubi... la asta se reduce tot efortul.
Ei... crinii pe care lasa urme fiecare cuvant nepotrivit ...ei... oamenii sensibili ce au trecut prin atatea, dar ascund totul in zambete dulci si cuvinte de incurajare. Ei... pe care ii simtim atat de inocenti si de slabi uneori... ei, unic sprijin intr-o lume in care nu mai sti cum poti reactiona la atata rautate.
Ei... care sunt alaturi de noi neconditionat, ei, cei care vor sa ne fie bine. Ei exista si vor ramane acolo...undeva... mereu... asa cum parfumul de orhidee o data simtit ramane pe veci o amintire dulce.
Ei... inimi pure pe care cresc milioane de ganduri frunoase... milioane de flori de liliac ce parca adapostesc soarta intregii omeniri.
Ei... oamenii dragi noua, caractere capabile sa iubeasca atat de intens, ei... cei ce sunt din pacate atat de greu de gasit...ei... cei pentru care am face la randul nostru orice pentru a-i sti fericiti... ei... atat de rari incat parca mai repede am descoperi o multime de lalele negre pe acelasi metru de pamant, decat un om bun intre o mie de persoane.
Ei... cei carora ar trebui sa invatam sa le multumim pentru tot. Ei... singurii care mai pot schimba lumea !
Ei... ingerii din fiecare clipa de viata , ce merita sclipirea din ochii nostri si un zambet la orice pas.



P.S. Poate veti citi printre randuri... dar daca nu... simt si eu nevoia sa multumesc pentru tot unei persoane cu adevarat speciala



O multumire nu ne face mai saraci, dar un gand frumos ne va imbogati cu siguranta

O lume...

O noapte, lacrimi, vise...
O alta dimineata ,
si acelasi suflet ascuns
dupa un zambet fals...
O lumina pe care
s-au straduit altii
sa o faca sa paleasca
dupa o mare de intuneric...
O puternica parere de rau..
O alta promisiune de neincalcat...
O lume pustiita de sentimente...
O lume in care nimic nu mai e la fel...
O lume noua ...
poate mai reala !
O seara inecata in dureri, in ganduri...
cuvinte pline de sens,
iubiri atat de intense
ce vor rani mereu...
Prea multa dragoste nestinsa
de un intreg rau de suferinta ...
Prea multe inimi ranite,
Prea multe suflete pierdute si...
O multime de fluturi
ce se inalta...
si stele ce cad...
Sentimente ce se prabusesc cu putere
in inimi de portelan...
Prea multi crini
atinsi de mainile nepotrivite....
Prea multe urme lasate !
...Inima...
Un crin pe care lasa cicatrici...
toate iubirile pierdute !

Multumesc !

Da, tie iti multumesc! De ce nu ?
Tu m-ai ranit cu ale tale vorbe
Tu m-ai facut sa vars... rauri de lacrimi?
Nu! prea putin... as fi putut umple o intreaga mare,
poate chiar un ocean sau poate...
s-a format un ghetar din lacrimi...
atat au fost de reci pentru un suflet fierbinte.
Tu m-ai schimbat. In bine?
Nu cred ... schimbarea m-a facut sa vad
cat de putin conteaza sufletul.
Tu mi-ai furat somnul... da, tu!
Tu m-ai lasat fara cuvinte
cand aveam atatea de spus...
Tu m-ai facut sa iubesc ce nu-mi placea deloc...
Tu m-ai ranit atat,
Tu ai lasat golul acela ce va fi
atat de greu de umplut...
Tu... sangele ce-mi curge prin vene,
Tu... apa pe care o beau,
Tu... focul fara de care nu pot trai!
Tu... privirea ta ... zambetul ala atat de...
ciudat!
Tu... cel care nu sti cine sunt !!!
Dar, de ce iti multumesc?
Pentru ca fara tine nu as avea de ce fi mandra!
Ma mandresc cu sentimentele sadite
de tine in al meu suflet de parca
as fi descoperit lalele negre
intr-un camp de trandafiri.
Sunt fericita ca simt totul
atat de intens... chiar daca tu nu meriti!
Si... ar mai fi ceva...
Iti multumesc fiindca exista
atatea randuri scrise de al meu stilou
pe o inima de piatra ce se ingreuneaza cu fiecare cuvant...
acea piatra ce nu va putea fi sparta... niciodata !

Infranta

M-ai inchis!
Gata, s-a terminat!
Mi-ai prins sufletul ...
cu o privire
si l-ai strans in catuse
de lalele rosii...
Ai cusut pe franturi de fulger
inimi de trandafir ...
si m-ai lasat acum la poarta inimii
pazita de un crin,
doar un simbol
si nimic altceva!

P.S. Cauta-ti numele scris pe farame de mare la gatul meu ... sau ... mai bine nu ! O sa ma faci sa te mint ca e numele meu!

Iarta-ma !

Iarta-ma! De ce ? Pentru ca te-am iubit prea mult.
In primul rand iti cer iertare tie...offf... iar te pun pe primul loc ... si nu e deloc bine.
Era cineva care merita acest loc mai mult decat il meriti tu! Dar... pot avea toate stelele cerului senin daca nu am luceafarul sufletului meu si ma pot bucura de iubirea oricui... daca dragostea ta nu e pentru mine... nici a mea nu va fi pentru altul.
Am avut ceva ce nu pretuiesc decat acum ca am pierdut, ca l-am lasat sa plecesi mai mult... ca l-am indemnat sa o faca. Avea tot ce-ti lipseste tie si poate tocmai de asta... era prea minunat!
A plecat... negura timpului mi l-a furat si pe el, lumina atat de intunecata, focul atat de rece, picatura aceea de apa de care aveam atata nevoie ca sa te uit... a plecat.
Nu am putut sa-i ofer scanteia atat de importanta... raza de lumina din intunericul disperarii, fulgul de nea din ajunul Craciunului... poate lacrima din marele uscat al chipului meu...
Iarta-ma ! De ce ?...

Decor ( ceva frumos ce poate ar fi existat)

Totul incepe cu un mic detaliu si se desfasoara intr-un decor aparte...

Pentru mine, totul incepe cu pomul din fata ferestrei ce vegheaza asupra mea zi si noapte. Maretia lui domina curtea, coroana atat de stufoasa loveste cu putere acoperisul casei cand vijelia de afara se intalneste cu cea interioara si zgomotul crengilor ce parca stau sa se rupa se identifica perfect cu suspinul inimii ce plange dupa coltisorul pe care ai uitat sa il inapoiezi cand ai plecat. E copacul din care am cazut prima data, e copacul printre ramurile caruia iti zaresc chipul, e copacul care a fost martorul iubirii mele. Toamna el plange o data cu mine pierderea ta, eu cu lacrimi amare, iar el cu frunzele ce fost-au candva verzi. In fiecare iarna e martorul iubirii de gheata ce iar se infiripa intre noi si primavara infrunzeste de dragul sentimentelor noastre.

Cu fiecare frunza mai spune o poveste de dragoste si mai adauga o fila moarta la cartea iubirii. Vara suporta caldura ingrozitoare asa cum eu suport focul ce mistuie sufletul incarcat cu iubire pregatindu-se sa mai piarda inca o data marea de sentimente scrise pe frunzele sale.

O data lasat in urma copacul maret, se iveste in fata mea trandafirul alb din coltul gradinii, acelasi din care tu ai rupt prima floare pe care mi-ai daruit-o. Lui i-ai furat atunci un bulgare alb ce m-a lovit puternic in suflet si a rupt bucatica pe care tu ai primit-o in dar. E acelasi trandafir de care ma foloseam in copilarie pentru a afla daca ma iubesti, acelasi trandafir care m-a facut sa sper la iubirea ta, dar acelasi trandafir care ma facea adesea sa imi pierd orice speranta. E floarea cu care am asemanat prima data iubirea mea, cu ajutorul careia mi-am explicat atractia pentru tine si aceeasi care m-a ajutat sa inteleg distanta ce a intervenit intre doua suflete. Bulzul pur te atragea prin mirosul sau si te facea sa il atingi datorita catifelatelor petale, iar tu ma atragi prin parfumul dragostei pe care il lasi in urma ta si ma faci sa iti simt atingerea pe piele si acum cand nu esti langa mine. Trandafirul insa, are si puterea de a ma indeparta prin spinii de pe tulpina sa, asa cum dragostea ma face sa plec pentru a nu indura tepii pe care privirile tale ii infig in inima mea de puf.

Dar... merg mai departe , apas cu putere clanta ce va deschide poarta spre lumea plina de amintiri si detalii atat de dragi.Fiecare gard, fiecare banca , fiecare pom si fiecare bulgare de pamant pastreaza parfumul tau, parfumul iubirii mele desfasurate in acest cadru magic . Pasesc afara si ochii imi sunt prea inlacrimati sa mai pot zari ceva clar...banca din coltul strazii...liliacul din fata mea... totul e doar o pata de culoare asa cum iubirea mea a fost o sclipire in ochi de copil.

Adio

Am strans in mine cioburi de cristal albastru
In mine flacari ascutite, ude,
Iubiri pierdute.
Dar azi... lasat-am eu afara
Roua fierbinte ce pururi ea a fost acolo
Si... i-am lasat ceva cu ea, sa nu se simta singura,
I te-am lasat pe tine, ce mereu fost-ai al ei izvor.

Doar tu

Raze de soare auriu

se perinda pe cer

si scriu pe nori povestea lor

cea plina de mister.

Albastrul rau curge usor,

nimic nu-i sta in cale,

izbeste munti croindu-si drum

printre carari la vale.

Lumina soarelui atinge

pamantul ud de mai

si-ncet elibereaza-n zbor

aripi de ingeri.

Ulmii bartani se clatina usor

si-acum de frunze incarcati

trimit in sufletu-mi sarman

un dor de fericire fermecata.

Cararea iar ma duce serpuind

spre valea-ntunecata

valea iubirii noastre

cea pe care... am vazut-o palind.

Albe luciri apar in fata-mi

caci soarele inca patrunde

prin ramurile dese

si-n ele eu te vad pe tine!

As vrea...

As vrea sa uit tot,

sa te las,

sa ma agat de o speranta

si sa nu permit sa-mi scape

sansa la fericire...

De ce nu te dezlipesti din inima mea,

de ce imaginea ta a ramas

in fata ochilor pe veci,

de ce un zambet de copil

n-a putut sterge tot ce-a fost?

As fi vrut sa fi fost toata viata

concentrata-n voci de ingeri,

as vrea sa nu-ti aud acum glasul

soptindu-mi la ureche...

tot ce-mi doresc!

As vrea sa nu fi existat

ziua in care te-am vazut

as vrea sa rup din calendar

sa sfasi cu mainile goale

toate zilele in care te-am vazut!

As vrea sa privesc iar in jur,

sa ma bucur de lume,

sa vad iar o stea cazatoare,

dar... sa nu-mi mai doresc

ce mi-am dorit intaia oara

Acum as cere sa te uit,

pe cand atunci nu mai stiam

cum sa ajung la tine.

Atunci am vrut sa vi si... ai venit

Acum vreau sa te uit si... nu mai pot

As vrea sa nu-mi fi ascultat

atunci Dumnezeu ruga,

poate ca n-ar fi existat

atatea lacrimi si atatea

amintiri cu tine.

Tu...

O picatura de ploaie pe pamantul sec...

Cadoul de Craciunpentru un copil lovit de soarta...

O raza de lumina pentru un nevazator...

Un sunet stins pentru omul care nu s-a bucurat niciodata de auz...

Un cuvant pe buzele unui om mut...

Tu langa mine!

Toate pricinuiesc aceeasi bucurie

pe care ai putea-o vedea in ochii mei
daca ai veni...

Aceeasi bucurie care m-ar face sa uit cat am suferit,

Zambetul de care ai avea parte

daca m-ai strange acum in brate si m-ai saruta...

Fericirea aceea deplina!

Dar... poate sa ploua in desert

si medicii pot face minuni...spre deosebire de mine...

Eu...cea care a cedat deja,

cea care incearca din rasputeri sa te uite,

cea care si-a promis ca nu vei afla niciodata ce simte...

si totusi ai aflat,

cea care te iubeste nespus si te vrea alaturi,

cea care promite acum ca nu iti va ceda niciodata

si mai mult ca sigur ar face-o in secunda urmatoare...

Doar ea!

Anii...

Ce zile si ce viata! Mi-a fost daruita cu prea multa dragoste si sunt prea iubita (nu de cine trebuie dar sunt)ca sa imi doresc sa o pierd sau ca macar sa ma gandesc la asta.

Am fost copilul acela zambaret care putea aduce lumina pe chipul celor din jur... Dar acum nimeni nu poate aduce lumina pe fata mea.

Pana intr-un moment puteam zbura oriunde si mi se parea ca pot obtine orice imi doresc prin lupta , dar acum am renuntat la speranta si fara lupta viata mea nu inseamna nimic. Acum ceva ma tine legata de maini, inchisa intr-o cusca de gheata ce se inunda. Parca vad apa ce creste milimetru cu milimetru si imi ineaca mai intai sufletul. In jur totul e roz... parca toti cei dragi ma indeamna sa ies, sa evadez si sa ma reintorc la ei, dar nu pot, sunt legata strans, prea strans, si totul e sufocant, prea sufocant.

Incerc sa ies... parca as merge pe loc, parca pamantul nu se misca sub talpile mele, parca fiecare pas ma sufoca mai tare, parca nu pot trai fara aceasta inchisoare.

Oamenii incearca disperati sa ma salveze... Ma vad aproape fara suflare in fata lor... parca vad fluturele multicolor ce se ridica spre cer, un cer rosu, o data cu sufletul inca tanar al meu in timp ce trupul atat de fragil ramane fara suflare pe blocul de gheata care ma frige.

Nu! Nu vreau sa ii vad pe ei plangand, e prea mult, mi se pare ca am plans eu cat pentru o lume intreaga si nimeni nu stie asta. N-am vrut sa stie asta... Vreau sa fiu persoana aceea puternica in care sa aiba cu totii incredere...Chiar vreau !

Dar nu pot, raman inchisa in cusca ce se strange in jurul meu si nu mai vad nimic, aproape nimic, mai vad doar acea imagine in care cred si nu stiu de ce...acea imagine cladita pe nimic.

Te rog, lasa-ma sa sper in continuare in aceeasi tacere de pana acum ...

Daca...

Daca as fi un mugure de primavara,
mi-ai da caldura ta,

m-ai ocroti ca sa-nfloresc in pumnul tau ?

Daca as fi o pasare calatoare,

ti-ar parea rau

ca plec in fiecare toamna

si nu te mai bucuri de muzica mea?

Daca as fi un copac uscat,

m-ai taia de la radacina

sau poate-ai astepta sa-mi dea lastari

ai vrea sa ma aduci la viata

cu seva dulce a buzelor tale ?

Daca as fi o floare,

ai astepta sa vina primavara

ca sa-nfloresc,

m-ai uda cu ale tale lacrimi de dor?

Daca as fi o carte,

m-ai rasfoi doar ca sa vezi ce e la suprafata

sau ai sorbi fiecare cuvant

doar ca sa ma cunosti?

Dar daca as fi pur si simplu eu

cea care te iubeste

mi-ai da otrava buzelor tale sa devin...

dependenta de al gurii tale drog?

Ai venit iar...

Ai venit iar...
ai furat fericirea gandului
ca te-am uitat

Realitatea-i izbitor de dureroasa
caci te iubesc mai mult.
Nu ne-am vazut
de-atata timp si poate ca eu am crezut
ca dragostea a disparut.

Dar tu...
ai lasat o amprenta
a buzelor de catifea
pe trupul meu firav.

In noapte sfanta aparut-ai
din nou in viata mea
si-ntr-un decor la fel de feeric
tie ti-am jurat dragostea.

Trecut-a timpul
boala-mi insa nu s-a dus
e incurabila... ea, dragostea !

Cine te-a trimis in calea-mi iar
Cine?
Cine m-a facut spre tine sa ma-ntorc
Cine?
Cine ma uraste atat de mult,
incat m-a lasat sa te vad...
pe tine-n a Sa casa ?

Iubesc!
Privirea ta-mi apare-n fata,
te vad, aproape ca te simt,
te vreau aici iar langa mine...
Zambesc !

Te apropi incet,suspin,
nu vreau sa cred ca vi,
vorbe dulci spre a ta ureche...
Soptesc!

O clipa si tu ai ajuns
deja mult prea aproape
sa imi simt corpul de tine atins...
Doresc!

Incep sa ma apropi eu
de tine, de iubirea ta,
dar fug, ma-ndepartez din nou...
Gresesc!

E prea tarziu acum,
in urma ta n-a mai ramas
nimic si-acum doar in privirea ta, eu ...
Ratacesc!

Nu te mai vad, te-ndepartezi rapid,
sub ochii mei ramane doar
banca pe care m-asteptai in soapta...
Inebunesc!

Dar te intorci, apari de nicaieri,
ma prinzi si nu-mi dai pace,
ale tale sarutari dulci, aproape ca ma ...
Topesc!

Imi rasfiri parul pe spatele gol,
imi atingi fata uda
de-atatea lacrimi si simt ca ...
Traiesc!

Iarba, covorul iubirii noastre devine
crengi de copac, cearsafuri
nu-mi mai e frig acum...
Iubesc!

Iubirea...un fenomen?

Si poate iubirea e un fenomen, dar de ce tu, de ce eu, de ce noi ?

Cand tuna, oare fulgerul apare intre doi nori care se cearta sau intre doi care se iubesc? Si daca ei nu se aleg intre ei, ci totul este intamplator, oare lumina si "strigatul" lor e la fel? Oare doua persoane ce se iubesc si-au dorit cu adevarat sa fie asa sau doar destinul le-a adus aici? Se spune ca atunci cand ti prea mult la o persoana, aceea va fi prima care te va rani, dar ea chiar iti poate dori raul? Si daca nu, atunci de ce cu totii ii ranim pe cei la care tinem ?

Ploaia ce urmeaza dupa tunete puternice reprezinta oare tristetea de dupa o cearta a norilor alburii sau "lacrimile" lor cand isi realizeaza apropierea? Dar daca picaturile unei ploi de toamna se transforma incetul cu incetul in minunati fulgi de nea... Pot fi acestia cadouri unice pentru fiecare indragostit ce paseste pierdut, ingandurat si singur pe asfaltul rece si inghetat in asteptarea celei sau celui pentru care ar face orice?

Atunci inseamna ca cerul innorat de toamna ar trebui sa fie o bucurie pentru toti... Si... in iarna friguroasa nu ar trebui sa fim fericiti privind cadourile pe care gerul napraznic ni le-a trimis la ferestre? Pentru un indragostit iarna poate fi un anotimp pur, care , desi rece, ofera sufletului fierbinte caldura de care are nevoie numai prin intermediul dragostei ce pare sa se intensifice cu fiecare fulg de omat ratacit...

Si...curcubeul ce apare dupa prima ploaie de primavara ? Il zarim, oare, dupa ploaie asa cum simtim dragostea dupa o simpla incrucisare de priviri?... Curcubeul ne inveseleste prin culoare si puritate, pe cand dragostea ne cuprinde fara a se face observata si ne patrunde direct in suflet. Ochii se bucura de curcubeu si inima de dragoste, dar, pana la urma, inima va suferi si ochii vor lacrima, poate, doar din iubire, acest sentiment pur care nu a crutat pe nimeni de durere... Bucuria oferita de curcubeu e trecatoare, pe cand suferinta data de o dragoste pierduta va ramane ascunsa in adancul inimii, posibil, pentru totdeauna.

Dar poate oare un adolescent indurerat sa se bucure de venirea primaverii si sa retraiasca amintiri ce ii cutremura sufletul, inconjurat de verdele pur al iubirii primavaratice? Poate, o data cu revenirea la viata a naturii reinvie si sentimentele "pierdute" intr-o iarna friguroasa...sau, poate ele au trait intotdeauna in adancul inimii, asa cum bobul de grau traieste protejat in interiorul pamantului doar pentru a incolti la venirea primaverii. Si poate in inima are loc un cutremur imens cand sentimentele incoltesc si revin de fiecare data din ce in ce mai puternice, punand stapanire pe toata fiinta indragostitlor. Are loc oare in inima franta de atata dragoste o tornada, o tornada de sentimente, o tornada a iubirii?

Poate cand Soarele ofera florilor caldura pentru a imboboci si pentru a inflori umpland universul intreg cu o mireasma placuta; dragostea ofera omului puterea necesara pentru a trece cu bine peste orice si pentru a renaste din ce in ce mai puternic doar din dorinta de a-si face simtita prezenta si de a impartasi sentimentul persoanei iubite...Si...la venirea verii sa poata privi stelele cu aceeasi putere si iubire cu care priveste ochii sufletului pereche. Doar stelele sunt povesti de iubire, iar lumina lor... intensitatea cu care iubesc oamenii. Si poate o stea cazatoare nu ar trebui sa ne intristeze, ci doar sa ne faca fericiti, pentru ca povestile de dragoste au si ele un sfarsit la fel ca toate fiintele ce trec prin viata pentru a lasa ceva in urma lor - iubirea.

Iubirea exista pe lume doar pentru a ne face fericiti! Nimeni nu ar trebui sa sufere din iubire si, totusi... cu totii suferim la un moment dat. Suferinta, insa, nu trebuie sa reprezinte decat un nou inceput care sa ne dea curajul sa ne cunoastem mai bine pe noi insine si sa recunoastem ca IUBIM !