Timpul

    Timpul... Vrem si nu vrem sa treaca. Vrem sa scapam mereu si de maine si abia asteptam sa treaca saptamana, dar nu vedem ca, pe rand, fiecare zi devine trecut si fiecare cuvant nerostit, regret.
    Abia asteptam sa irosim timpul cu gandul la un maine nesigur si nu la un azi trait din plin, ne amintim de ieri cum maine poate vom rememora momentele traite azi. Timpul nu ne intreaba cand trece sau daca vrem sa faca asta si se scurge intr-un ocean de amintiri ce se vor pierde ca firele de nisip spalate de mare.
    Minut dupa minut si an dupa an umplem cu gandul la viitor si cu lucruri nespuse...Poate maine sau poate....nicicand.
    Lasam cu atata usurinta secundele sa ne scape printre degete si nu ne bucuram de zambete si priviri calde cu indoiala ca maine nu va mai fi la fel. Dar conteaza? Nu e mai important sa ne simtim astazi sufletul inundat  de zambetele celor de langa noi si sa speram ca si maine va fi la fel?
    Timpul... Ne insala si ne tine prizonieri intre viitorul ce poate nu exista si trecutul ce a fost, dar nu se mai intoarce, trecutul in care ai mai fi avut ceva de spus.

Raspunsuri...

    Tremur. Realitatea e mai greu de infruntat decat orice, e greu cu atat mai mult cu cat ma simt in acelasi timp fericita si nemultumita ca nu imi mai gasesc cuvintele. Ceva nu m-a lasat sa evit adevarul pe care atat de greu imi e sa il recunosc acum cand parca as vrea sa fiu oriunde altundeva.
    Zidul imi devine unic aliat in lupta cu nimic, in lupta ce e doar in mintea mea, lupta mea cu mine si in niciun caz cu privirea calda ce parca mi-a facut chipul sa arda.
    E greu sa rostesti in cuvinte ce ai marturisit candva la miez de noapte unei foi alese la intamplare. E mai greu poate decat daca as fi facut ceva rau, imi e aproape imposibil sa mai scot vreun sunet si totusi un raspuns cu totul diferit mi se asterne pe buze.
    Atatea planuri facute in zadar si neadevaruri puse la punct seri la rand vor ramane doar planuri ce nu vor avea sansa de a fi puse in practica datorita unui singur cuvant, unui adevar ce pare a-si fi gasit cheia ce il tinea incatusat intr-un suflet ce stia sa taca si sa fie rece.
   Singura in fata adevarului parca ma sufoc, n-am aer si raman fara cuvinte, nu am de ce sa ma apar, dar simt nevoia sa fac asta!

Masti mov...

    O lalea, una singura si un inger ce cade incet, incet si strange intre aripi albe nesfarsite raze de lumina.Un cuvant ce e mai mult decat alte mii, un cuvant ce are puterea sa ma faca sa zambesc, sa plang, sa alerg, sa visez.
    De fiecare data e mai greu sa lasi totul in urma, vrei sa uiti si vrei sa nu ai dreptate acum... sa te inseli. Simti ca te prabusesti si totusi sti ca poate ai dreptate, dar gasesti scuze. Asta e natura umana, cautam scuze unde sunt si unde nu sunt, dar nu avem ochi sa vedem ca ne construim iluzii ce nu vrem sa se darame niciodata.
    Gasim scuze mai des acolo unde ele nu exista si nu stim sa iertam cand trebuie, nu invatam ca transparenta nu  caracterizeaza oamenii puternici si nu realizam ca asa  nu-i putem descoperi. Jonglam  cu vise si iluzii create pe o panza de paianjen fara a ne da seama ca maine totul se darama in joc de domino si nu vedem realitatea ce ne apare in fata, realitatea solida, de nepatruns.
    Nu stim ce cautam acolo unde nu exista nimic si nu invatam niciodata sa privim in profunzime acolo unde se merita si cand poate ca afli ce se ascunde dupa imense masti  mov, iti e imposibil sa recunosti, nu vrei, iti pasa de ce vor si continua sa creada altii, nu-i contrazici si taci, inchizi adevarul  in suflet undeva si ... zambesti ...sti ca tu ai descoperit ceva de neclintit.
    Continui sa iti umpli sufletul cu pareri despre care sti ca nu sunt adevarate, construiesti in continuare imaginea ce tie iti pare reala, si ii lasi sa vorbeasca, tu taci , sti ca gresesc, dar poate ca pe ei nu ii va durea atat de mult sa afle realitatea ...daca o vor afla.
    Pe tine te-a durut cum numai tu sti si ai recunoscut pentru prima data ca ai gresit ... e greu ? Parca aproape imposibil pare acum sa crezi ca ai avut vreodata puterea sa afirmi lucruri pe care le regreti si le vei regreta mereu, toate din cauza unei prime greseli ... nu ai privit in ochii, nu ai stiut ca asa se darama zidul inalt si masca mov...

Iubire din neant

O raza de soare a rasarit din neant
O noua floare a rasarit in gradina de vise,
A rasarit sa ma darame
In joc de domino
Si a-nflorit ca sa emane
un nor mov de parfum...
E lamaia amara si dulce
Pelinul nespus de placut
E nascocirea acra a visului meu
Iluzia ce ma inneaca-n mlastini
Si ma ascunde-n trestii.

Asa a fost candva...

    Inca nu cred... Nu vreau sa cred... Ma doare prea tare sa cred!
    Nu regret nimic din ce am spus pana acum, dar daca atat de putin au ajuns sa ma cunoasca persoanele care au stiut mai multe decat (probabil) oricine despre mine apoape de la inceput, persoanele care au pornit in a ma cunoaste cu avantajul de a-mi fi castigat increderea din priviri. Daca ce aud acum in minte in mod repetat e purul adevar nu pot decat sa fiu profund dezamagita.
    Sunt hotarata sa nu iau decizii pripite, atata timp cat speranta ca mai sunt persoane care ma cunosc cu adevarat ramane arzanda in adancul sufletului.Sunt hotarata sa imi pastrez inca  prima parere pe care mi-am creat-o si incerc din rasputeri sa cred in continuare ca atunci nu m-am inselat si ca ma insel acum.
    Nu vreau sa am dreptate , nu vreau sa cred ca ce s-a intamplat in ultimul timp e realitatea, nu vreau sa cred ca asta e adevaratul caracter al celor ce ma inconjoara si eu ii ridicasem pe un piedestal.
    Nu vreau sa cred si nu vreau sa mi se confirme niciodata  ca asta e valoarea celor din jurul meu, iar daca asta este intr-adevar, inseamna ca nici eu nu sunt cu nimic mai buna decat ei daca traiesc in acelasi mediu si nu pot schimba nimic.
    ...Dupa o saptamana umpluta pana la refuz cu dezamagiri si decaderi ale caracterului moral sunt...
daramata !!!

Praf si ploaie...

E martie ! Se scriu povesti de iubire in noroiul de peste tot. Revin amintirile ce dor si o duc din nou spre tine printr-o mlastina plina de poze vechi si randuri scrise sub picaturi de ploaie.
S-au sters cuvintele la fel cum tu ai reusit sa uiti, sau poate... inca incerci.Nu vezi? O doare, nu s-a gandit ... a simtit.
Ploua . Vrea sa vada povestea voastra renascand din fiecare lacrima plansa de cerul alburiu, vrea sa iti vada chipul in fiecare coltisor de cer albastru si vrea sa isi oglindeasca iubirea in baltile create pe asfaltul ud.
Calca cu grija , parca ar strivi cu talpile pantofilor suflete de copii, inainteaza si parca te vede undeva acolo pe banca ce alteori era inmuiata in lacrimile ei nu in ale cerului ce plange alaturi de ea.
Se uita spre tine si te pierde, parca alergi, sau plutesti sau ...poate doar mergi agale departe din calea ei.
Alearga spre nimic si aluneca printre stropii de ploaie, o ard, o dor, o ranesc. Se prabuseste la pamant si te intorci ... nu mai vezi decat niste suvite de par blond amestecat cu pamant.

Suflet amar

Vinde-mi sufletul! Da-l, da-l pe cateva monede care sa iti tina companie in locul lui. Te rog, vinde-l! Ignora-mi rugile si lasa-mi sufletul liber, elibereaza-l din stransoarea pieptului tau, in schimbul lui poate ca vei primi ceva, iar daca nimeni nu va vrea sa iti dea ceva in schimb, te rog elibereaza-l si daruieste-i ce n-a mai avut de mult, ofera-i stralucirea unui nou rasarit.
Cruta-ma! Nu ma lasa sa simt cum ma innec in iluzii si ma hranesc cu vise. Indeparteaza-ma de pieptul tau, paraseste-ma-n ploaie, nu-mi mai lasa inima sa bata ca sa traiesti tu hranit de orgoliu.
Invie-ma cu un sarut si lasa-ma sa mor iar, uita-ma ca sa te pot uita, arunca-mi sufletul din cuibul pieptului tau si lasa-l prafuit acolo,jos, poate nu mai treci iar si poate nu se va lipi de talpile tale.
Presara-l in mare pic cu pic si poate isi va uita stapanul, arunca-l in prapastii, poate se va crapa sau ingroapa-l in desert caci poate nu iti va calca nimeni pe urme.
Incearca sa il dezbini in oricate fragmente vrei, incearca sa-l distrugi, vinde-l sau fa orice, dar sa nu uiti ca te asteapta oricat sa revi, va fi aici pemarginea patului pentru ca mereu l-am vindecat ca sa te astepte.

Abia acum...

Abia acum a uiat tot,
A iubit,
A iertat,
Va iubi,
Va ierta...
O noua dimineata
In care soarele ii mangaie chipul
Pare mai fericita si ...poate...
Sentimentele o schimba
Se simte altfel acum
Abia acum...
Ferestrele nu o tin inchisa
Ii ofera raze mangaietoare
Abia acum...
Realizeaza ca s-a schimbat,
Cand se intoarce in asternutul moale
Si ii vede chipul,
Atat de dulce,
Un suras inocent,
Doi ochi caprui,
O gura minunata
Si doua maini de catifea...
Abia acum... iubeste!

Intre neant si ... vis

Merg agale spre necunoscut si nu imi mai e teama . E intuneric si e indescifrabil de frig, dar nu mai simt nimic. Parca totul se intampla fara sa mai simt timpul cum trece , fara sa vad nimic si fara sa am puterea sa ma opresc din acest drum ce pare ca nu duce niciunde. Merg mult si totusi nu obosesc, nu ma ranesc sclipirile ce parca trec uneori chiar prin mine.
Nu stiu unde sunt si nu stiu incotro ma indrept, dar stiu ca imi e bine si nu vreau sa ma opresc niciodata. De fapt... nu stiu daca exista niciodata , parca totul se intampla atemporal. Si... incep sa treaca pe langa mine imagini pe care abia pot sa le descifrez si incep sa ma doara amintirile ... si ma dor, si ma dor ...
Deodata incepe sa se lumineze si ochii mei nu mai fac fata luminii, dar merg... Nu pot sa ma opresc si incep sa zaresc conturul vietii mele ce nu mai pare nici roz nici gri ...
Parca acum simt si mai arzanda durerea ... si imi doresc tot mai mult sa fiu in bratele persoanei iubite si sa nu mai simt frigul ce imi inneaca sufletul cu praful iubirii.

Rece...?

Rece? Poate ca de gheata cu caldura mea , poate prea rece sau poate cu atata caldura incat par rigida.
Lucesc oare cristelele de gheata fara sa emane caldura ? Mai pot fi atat de distanta cand cu fiecare cuvant cineva e raza de soare ce a invatat sa ma topeasca usor si sa ma faca sa lucesc?
Ard cristale de gheata din sufletul meu si... nu, totusi nu sunt rece, nu sunt de gheata , nu vreau sa fiu ! Sunt... distanta doar ca sa nu imi las sufletul sfasiat de alte dezamagiri.
Inima ma doare nespus si parca vreau si nu vreau sa ma apropi, si simt nevoia sa strang in brate oamenii minunati ce ma incalzesc cu iubire si ma doare ca am lasat scutul de aputoaparare la aceeasi distanta pentru toata lumea . Si ... poate ranesc si eu la randu-mi si sfasi cu sloiuri de gheata, dar nu vreau asta ...nu pentru un suflet de care am atat de multa nevoie.
Luni dupa luni de jalnice dezamagiri ce ma ranesc precum fragmentele de sticla si ma fac sa ma simt neputincioasa intr-o lume de la care ... vreau prea mult...?
Viata plina de oameni ce nu stiu cum sa infiga mai adanc pumnalul in rani inca deschise e pusa in balanta cu cea doar presarata cu cate un om minunat. Si totusi... cea din urma valoreaza inzecit mai mult.
Unde sa mai caut? Incotro sa privesc ? Unde voi mai gasi un om minunat care sa ma faca sa rad si sa plang simultan ? Si ... mai ales...cand?
Invadata de sentimente contrare... plasata intre oameni la care tin si incoltita de aceeasi intrebare ...Mai are rost?
Conteaza sa recunosti pareri ce dor , conteaza daca eu cred ca sunt rece sau nu ? Si daca pe mine ma distrug incet anumite pareri , a mea conteaza?
Adorm ... vrajita de aceleasi ganduri , ranita de regretul ca nu ma pot schimba si poate infasurata in propria-mi iluzie , crezand ca acolo , undeva , cineva intelege ca pentru mine OAMENII conteaza si fata de ei regret ca sunt RECE.
Adevarul ma doare si stiu ca ... sunt mai rece decat gheata cu singurele persoane care merita caldura.