Poate...

    Poate ma autodistrug incet incet , poate vad viata doar in nonculori si poate vreau prea mult.

    Lucrurile mici, nevazute, carora aproape niciodata nu le dam atentie ranesc mai mult decat orice, eu ... parca in micile scapari vad sinceritatea si... ma doare.

    Ma ranesc cuvintele cu atat mai mult cu cat imi pasa... poate daca nu mi-ar pasa as trece pe langa orice si nu as simti nici macar o zgarietura in sufletul meu, dar ma doare pentru ca ma atasez atat de mult si poate e doar vina mea.

    Ma doare si poate am devenit prea sensibila la tot , dar sunt asa pentru ca ... sunt macinata pas cu pas, imi pasa si plang... plang doar fiindca imi pasa.

    As deveni nepasatoare in orice clipa si as renunta la tot din primul moment daca nu ar avea de cine sa imi pese si daca as sti ca nu dezamagesc. Nu as lupta cu morile de vant, nu mi-ar pasa de atatea lucuri mici doar pentru mine... Nopti nedormite si ore de somn infasurate in randuri necitite devin nimic... minutele se scurg in van, iar o secunda, un cuvant sau poate o privire ma face sa vreau sa lupt sau, ca acum... ma face sa plang lacrimi amare stiind ca nimic nu mai conteaza.

Pentru ca si eu ... o iubesc!!!

    O pată de culoare, o urmă roz  între marea de uniforme maro. Parcă a fost ieri, sau acum mult timp, parcă s-a întâmplat cândva când cu toţii păşeam pe un nou drum deschis la picioarele noastre.

    Ce mare era totul, ce înspăimântător era să nu ştiu încotro mă îndrept când până atunci călcasem cu grijă, ştiind ce mă aştepta. Acum... plecam la drum cu o idee preconcepută ce s-a schimbat încă din prima clipă în care m-am trezit undeva în ultima bancă privind oameni noi şi ascultând atâtea cuvinte ce parcă se interferau şi nu mai exprimau nimic. Era un nimic ce m-a lăsat să imi pun gândurile în ordine şi să privesc mai atent decât am crezut omul ce în atât de scurt timp îmi crease o impresie puternică, şi nu din cauza culorii ce nu ascundea nimic pentru că persoana de acolo, de undeva, era la fel de specială şi de dulce ca şi culoarea.

    Regret că nu mi-am păstrat undeva în minte evenimentele de zi cu zi, dar poate nu aş fi mai avut loc pentru momentele care au însemnat şi înseamnă atât de mult încât parcă totul s-a pentrecut acum câteva ore.

    Cum poţi avea atât de repede încredere într-un om care până ieri îţi era străin? ...Poate privindu-l în ochi din prima clipă şi simţindu-l acolo, implicat şi aproape de toţi.

    Privind în ochi am găsit încrederea şi curajul ce m-a făcut poate să îmi pun viaţa pe tavă, şi să simt că nimic nu trebuie să schimbe viziunea mea. Ştiam că avea dreptate când îmi spunea că nu merită să trăiesc din amintiri şi că ar trebui să merg mai departe, simţeam căldura emanată de sufletul nobil ce se ascundea şi încă se ascunde într-o oarecare măsură după masca creată de omul puternic ce ştie să-şi exprime sentimentele frumos, prin lucruri mici.

    ...Au urmat asemănări şi conicidenţe ce m-au uluit atunci când de la cea mai nehotărâtă persoană căreia i se părea să a ajuns întâmplător unde se află, am ajuns să cred că am făcut cel mai important pas din viaţa mea şi... nu a fost deloc întâmplător.

    Lucrurile mici ne definesc şi ne ajută să ne îndreptăm paşii spre un viitor ... poate nu atât de incert. Începem o construcţie pornind de la ceva mare? Ne va ieşi vreodată? Dar de câte ori pe baze mici ajungem să creăm lucruri minunate ce parcă în viziunea noastră ne ridică pas cu pas mai sus? Mai adăugăm câte o piesă clipă de clipă doar cu gândul şi cu siguranţa că vom obţine ceva măreţ. Şi... avem grijă de temelia pe care ne vom clădi iluzii şi vise cum preţuim fiecare zâmbet şi fiecare gest ce ne inspiră să credem într-un ideal. Când baza e creată din prima clipă si păzită cu orice preţ niciodată nu se va dărâma imaginea ce se conturează din ce în ce mai bine şi care începe din ce în ce mai mult să o reprezinte.

    Lucrurile mici... Sclipiri în ochii oamenilor de lângă noi şi zâmbete pline de duioşia unui suflet minunat ce mă încălzeşte şi a învăţat să mă topească pas cu pas.

    Am învăţat să o iubesc şi să mă bucur de fiecare privire adorând zâmbetele ce de multe ori îi încălzesc destul de rar chipul... Contrar aparenţelor o singură privire în ochii celor de lângă noi ne ajută să îi cunoaştem aşa cum sunt şi după dezamăgiri şi bucurii să putem fi fericiţi că am descoperit oameni minunaţi. Spre un suflet nobil drumul e poate anevoios, dar întotdeauna merită să ne înconjurăm cu oameni calzi ce ne inspiră încredere, care ne învaţă să credem în noi şi să fim puternici şi care ştiu momentul exact în care avem nevoie de un cuvânt care să ne scoată din incertitudine.

    Pentru că am descoperit un om minunat şi pentru că ştiu că a meritat tot efortul făcut ca să îl cunosc mai bine, pentru că am ştiut din primul moment că va veni clipa în care voi îndepărta şi eu masca după care încă mă ascund şi pentru că acum ştiu că după toate diferenţele de opinie se ascunde o căldură deosebită... La mulţi ani persoanei care m-a ajutat să îmi găsesc drumul şi care mă cunoaşte aşa cum sunt !

Ploua...

    Ploaia marunta stinge usor caldura unei zile toride. Fiecare strop cade in dezordine, abatut din drum de o adiere de vant, si apoi totul se linisteste ca sa reinceapa dupa cateva clipe.
    Mirosul de praf imi inunda narile si zgomotul picaturilor pe acoperisul cald ma calmeaza. Se contureaza incet linistea de care am nevoie, deranjata doar de scartaitul ce se aude din departare si de norii ce parca nu mai au loc pe cer si au inceput lupta.
    E o batalie ce ofera auzului o clipa de trezire care il dezobisnuieste de sunetul ritmat al ploii ce ma adoarme.
    E lupta lor ce ma invaluie incet, e lupta picaturilor de ploaie ce se desprind cu greu si cad pe un pamant pregatit pentru racoarea lor, e lupta vantului ce misca totul in jur... parca in pasi de dans. E lupta naturii cu ea insasi si lupta mea cu gandurile ce ma cuprind cand ploua.
    E o batalie incorecta cu regretele ce s-au strecurat in sufletul meu asa cum picaturile de ploaie sunt inghesuite de vant in orice colt de natura, o batalie pe care o voi castiga cand ploaia va inceta sa mai bata la geam.

Din întâmplare...

    Coincidenţe la orice pas şi aripi frânte înainte de a şti ce înseamnă zborul. Poate voi învăţa să zbor după ce voi reuşi să mă ridic...

    Şi când o mână mi se întinde dintr-un loc din care de mult aşteptam să o zăresc, sunt uimită, dar radiez de fericirea ce tocmai mi-a adus o lacrimă în colţul ochiului.

    Un fir de iarbă se clatină uşor şi mă întreb de ce face asta? Eu nu simt adierea vântului! Poate e la fel şi cu duioşia din ochii celor din jur, eu o simt, poate spre deosebire de alţii mult mai puternici decât un fir de iarbă şi decât mine cărora le e greu să vadă lucruri mici.

    Fiecare mişcare şi fiecare gest face diferenţa între a te înşela şi a avea dreptate, e greu să simţi, e şi mai greu să recunoşti şi cu siguranţă e aproape imposibil să admiţi că poate ai greşit cândva.

    Imi fac loc încet printre amintiri şi totul pare altfel acum, amintirile aduc regrete şi timpul mă strange încet-încet într-o tornadă a resentimentelor pentru că nu vrea să se întoarcă!

    Acum parcă şi mai repede trec minutele pe lângă mine şi pe lângă tot ce mă înconjoară, norii fug parcă din calea soarelui ce se îndreaptă aşa de repede spre asfinţit, firele de iarbă se mişcă şi mai energic, totul începe să prindă viaţă sub o adiere de vânt, apoi totul se stinge sub pânza de păianjen a amurgului...

Oare...

    Vom sti vreodata sa apreciem zambetele daca nu stim ce sunt lacrimile si ce urme ne lasa in suflet? Vom sti ce inseamna fericirea daca nu am simtit tristetea? Vom sti vreodata cu ce oameni sa ne presaram viata zi de zi daca nu am cunoscut extremele?
    Ar fi bine sa putem sti, dar soarele alterneaza cu ploaia asa cum chipul nostru emana lumina zambetelor dupa ce a fost scaldat in lacrimi. Cum am defini binele daca nu am avea ca termen de comparatie raul ?
   Ne bucuram cu adevarat de ceea ce ne inconjoara pana nu dispare? Regretam ca vine iarna la fel cum simtim ca vara ne duce tot mai departe de zapada si de caldura unui colt al nostru intr-un bloc imens de gheata ce ne arde.
    Oare ne pasa cu adevarat de noi? Sau poate, din contram suntem prea egoisti? Oare definim fericirea prin comparatie cu tristetea ce ne darama incetul cu incetul ca pe neinsemnate castele de nisip, sau definim tristetea cu gandul ca ne-am simtit candva mai bine?
    Niciodata nu suntem multumiti cu ce avem desi stim prea bine ca se poate mai rau, vrem prea mult cand ce avem ne este indestulator si nu vedem realitatea minunata ce ni se asterne la picioare pentru ca o vrem perfecta...asa cum nu va fi niciodata.