De prea multe ori ...?

De prea multe ori atunci ? ... Poate că nu ...dar cu siguranţă de prea multe ori acum când iar îmi promit că nu o să mă mai las inşelată de aparenţe şi sper că o să reuşesc şi după alte câteva zile proaste o să pot zice că nu îmi pare rău de nimic ... că nu am mai criticat un om cu o purtare aproape impecabilă pentru momentele proaste prin care trece şi în care se cufundă şi mai mult după masca ce uneori e atât de transparentă.
Am spus de nenumărate ori lucruri nu tocmai bune şi le-am regretat de mult mai multe ori decât le-am rostit şi totuşi cred că degeaba regret după ce faptul e consumat.... aş vrea ... sa nu mai acţionez niciodată după impulsuri ... aş vrea să nu o mai văd niciodată plângând şi mă gândesc cât ne-am chinuit sa o facem să plângă de fericire şi cât de rapidă şi de nedorită a fost prima lacrimă în care am zărit atâta tristeţe .... de nedescris.
Au ele dimineţiele însorite ochii în lacrimi când o văd tristă, poate şi ele se gândesc de ce să vadă din nou lacrimi în ochii atât de pătrunzători şi ...parcă ar prefera să verse cerul o ploaie de vară peste pământul cald decât să vadă lacrimi revărsate pe chipul său.
Ar vrea să plângă iernile friguroase, dar lacrimile lor se preschimbă în fulgi îngheţaţi înainte parcă de a lua viaţă şi totuşi şi ele ar prefera să acopere deşertul cu o mare de nea decât să mai vadă o singură lacrimă în acei ochi minunaţi şi plini de o căldură capabilă să topească toată neaua plânsă de iarnă.
Ar plânge râurile toate cu lacrimi ce ar face marea să fie apă dulce pe lângă sarea ce o varsă ele în bazinele oceanelor transformate în suflete de copil decât sămai zărească amarul lacrimilor unei fiinţe ce nu merită să plângă.
Ar plânge inimi de porţelan prăfuite cu lacrimi amare riscând să-şi piardă strălucirea de altă dată şi să se frângă de durere în simple fărâme de sticlă fără lumină decât să simtă durerea ochilor înlăcrimaţi şi trişti.
Ar vrea să plângă ghioceii luminaţi de razele soarelui fără să le pese că udă cu lacrimi plapuma de zăpadă care le ţine cald şi petalele lor albe se acoperă cu o perdea de gheaţă ce îi strânge în vălul de răcoare decât să vadă chipul brăzdat de urmele lacrimilor.
Ar plânge absolutul în nuanţe de culori de curcubeie şi ar rămâne mat şi incolor, uitat acolo undeva departe unde toţi l-am zări aşa de trist şi mohorât încât aş fi tentată să vărs lacrimi de culoare să pictez absolutul, dar l-aş lăsa să plângă ca să nu văd din nou o picătură sărată pe chipul unei persoane la care ţin.
Nimic nu doare mai mult decât o lacrimă în ochii simpli şi pătrunzători ai unui om minunat...